De cîte ori în viață îi este îngăduit (cu luciditate) unui om nu numai să spere, ci și să iubească politic, să-și identifice așteptările și dorințele politice cu un personaj, aplicîndu‑le și proiectîndu-le asupra lui? De cîte ori, altfel spus, îi este permis unui om să creadă că poate în sfîrșit să voteze pozitiv, „constructiv“, ieșind din insuportabilul negativism, absolut firesc în politică, al votului așa-zis (și blamat ca atare) negativ? O dată în viață? De două ori? De mai multe ori? Personal, dar și generațional, am simțit că pot să votez în sfîrșit pe deplin pozitiv în 1996, adică acum exact douăzeci de ani, atunci cînd, grație tocmai unei astfel de „mari emoții“ electorale (cum a cerut acum președintele Iohannis), a fost ales președinte Emil Constantinescu, după ce din Revoluție ieșise, „emanînd“ ca duhul din sticlă, și nu se mai lăsa dus și nu elibera nici poporul din vraja în care îl închisese, „cu voia“ nu se știe cui, Ion Iliescu. Fiecare generație are propriul ei moment și propriul ei vot pozitiv. Al meu, repet, a fost în 1996. De atunci, însă, n-am mai putut să mă las dus de nas, n-a mai ținut. Am fost „dezvrăjit“.
Or, se pare că există în istoria noastră un blestem, eu i-aș spune mai sec, un „efect PSD“: exact cînd e speranța mai mare, exact cînd ralierea la un personaj produce fericirea (sau iluzia) posibilității votului pozitiv, exact cînd toată lumea pare a percepe că trăiește zorii unui eveniment istoric, ai unei mutații, exact în momentele de cele mai mare entuziasm colectiv, vine PSD și buf, cîștigă, contrazicînd orice așteptări. Exact ca acum. Dorințele și așteptările, întrevăzuta fericire a posibilității unui vot pozitiv s‑au materializat mai întîi în 2014, în Klaus Iohannis, apoi, acum, relativ dezamăgite de capacitățile de întrupare, de către acesta, a respectivelor vise și așteptări, în combinația USR-Cioloș, care prin ea însăși a constituit și a fost constituită ca un semn-simbol-simptom al timpului, al generațiilor tinere: sub semnul virtualului. A face politică pentru a schimba modul de a face politică oarecum din afară, a te „băga“ în politică încercînd să nu te mînjești prin atingerea de „mocirla“ politicii în sens uzual constituie, trebuie să recunoaștem, un imens paradox, dar care, tocmai de aceea, a fost învestit cu atîta speranță, ca o revoluție posibilă. Votul masiv (și re-masificant) în favoarea PSD este însă fără precedent și nu sînt multe de spus despre el. Este un rezultat crud, ca orice întoarcere la realitate, ca orice revenire a refulatului, ca orice trezire din somn sau din vis. Există o masă, o materialitate socială care nu se lasă „soluționată“ și nici măcar evacuată, expediată prin metode mai mult sau mai puțin „virtuale“, care poartă, adică, pecetea tehnologică a timpului, ca și cum ar fi un simplu „reziduu“, un simplu „balast“. Din perspectiva efectului de „ușă trîntită în nas“ pe care îl constituie rezultatele votului din 11 decembrie 2016, combinația și speranța USR-Cioloș au apărut ca un fel de soluție-gadget. Ceea ce mi se pare însă cel mai important este că nu a fost propriu-zis respinsă, ci trimisă să se materializeze, să-și facă proba și inițierea, stagiul în politica propriu-zisă, urmînd ca abia de acum înainte USR și Dacian Cioloș să se apuce propriu-zis (și în sfîrșit) de politică. Ciclul speranței și al investițiilor afective abia de acum ar trebui să înceapă. Masa, materialitatea nu pot fi rezolvate prin start-up-uri politice, prin combinații-gadget. Tocmai de aceea, eu nu aș vedea în victoria PSD un apus al noilor forțe democratice, ci posibilitatea unui adevărat răsărit. Nu se poate din prima și atît de simplu. Ține de logica visului, nu a realității. Realitatea trimite, deci, această speranță, tocmai, să se materializeze, adică să intre în realitate, căci este promițătoare. Astfel încît o retragere, adică, mai precis, o ne-intrare a lui Dacian Cioloș în politica propriu-zisă, o fugă a lui de realitate (a votului) n-ar face decît să‑i confirme înfrîngerea, adică să-i demonstreze neseriozitatea, cînd de fapt „oracolul“ pe care îl constituie rezultatele votului popular din 11 decembrie îl desemnează ca pe un viitor om politic consistent. La fel, USR abia de acum înainte trebuie să intre, de fapt, în politică. Cel mai neliniștitoare, mai gravă, mai incredibilă mi se pare, însă, post-vot, asurzitoarea tăcere (de aproape două zile, pînă marţi, 13 decembrie) a președintelui Iohannis, care, ca la orice eveniment important, trebuia să iasă și să felicite guvernul „său“ pentru modul în care a organizat alegerile și societatea în întregul ei pentru dobîndirea reflexelor democratice. Un președinte de stat obișnuiește să dea astfel de mesaje formale, pur diplomatice, chiar și atunci cînd e vorba de alegeri în alte state, dar cu atît mai mult trebuie el să se exprime atunci cînd e vorba tocmai de statul în fruntea căruia să află. Mie, unuia, tăcerea post-vot a președintelui Iohannis mi se pare nu numai ne-uzuală, ne-cutumiară, ci de-a dreptul o amenințare și o jignire. În ceea ce privește PSD, acesta se află într-un moment cu adevărat istoric, acela de a putea deveni un partid cu adevărat istoric al României, confirmînd votul de încredere: electoratul se sprijină pe PSD, recurge la PSD. PSD poate face istorie. La fel cum USR și Dacian Cioloș pot face istorie – dar abia de acum înainte.
Din păcate, ceea ce se aude se pare că e un ascuțit de cuțite: atît din partea lui PSDragnea, cît și din partea președintelui Iohannis. După șocul chemării la realitate și al retrimiterii în realitate, vom intra oare din nou, la loc, în aburii visului, în virtualul fantasmatic al bulei politice? Atît de repede poate fi dată uitării realitatea, societatea? Dar nu oare tocmai așa, prin fugă de realitate, funcționează democrația electoral-reprezentativă?
România 2016 a ales.
Majoritatea citoyenilor nu aparticipat la parlamentare 2016. Ce inseamnă 60 % absentă/ refuzare la vot? Cum se pot motiva tinerii?
……….. „…Fiecare generație are propriul ei moment și propriul ei vot pozitiv. Al meu, repet, a fost în 1996. De atunci, însă, n-am mai putut să mă las dus de nas, n-a mai ținut. Am fost „dezvrăjit“. Or, se pare că există în istoria noastră un blestem, eu i-aș spune mai sec, un „efect PSD“: exact cînd e speranța mai mare, exact cînd ralierea la un personaj produce fericirea (sau iluzia) posibilității votului pozitiv, exact cînd toată lumea pare a percepe că trăiește zorii unui eveniment istoric, ai unei mutații, exact în momentele de cele mai mare entuziasm colectiv, vine PSD și buf, cîștigă, contrazicînd orice așteptări. Exact ca acum…. …. „ …….
Regatul România 1866-1918-2016 ș-ia pus amprenta timp de 160 de ani pe destinul citoyenilor. România Mare 1919-1939-1944 s-a transformat în contrariul Declarației de la Alba Iulia 1918 (unde sunt azi 30 % citoyeni/ minorităti din 1919, evrei…). Naționalcomunismul autohton din trecutul recent e mai aproape de 2016. Amputarea, deformarea, eliminarea ( vînzarea citoyenilor evrei, sași, șvabi pentru dolari… epurarea etnică…) sunt brandul regimurilor de la București de mult timp. Pînă cînd? Situația din 1989 e mai aproape de 2016 decît epoca interbelică. In 1989 o țară întregă era „socialistă”. Nu a existat economie privată, au lipsit intreperinderi și antreprenori particulari. O lipsă, un deficit cu implicații/deformații culturale, economice, juridice, politice, care continuă și durează probabil cîteva generații. E un preț mare! Foarte mare! Electoratul PSD se recrutează mai mult din generația ” ședințe” și mai puțin din diaspora, tineri. Decalajul „istoric” cu electorat PSD mai masiv în vechiul Regat și ceva mai scăzut în Transilvania, Banat (regionalizarea ca proiect în spiritul UE…?..) are ceva cu mentalitatea și tradiția cultivată 1716- 1916- 2016 în mod diferit. Ce a rămas pînă azi din tradiția economică, culturală 1716-1916-1918 în regiunile „istorice” Bucovina, Banat, Transilvania? Victor Neumann se preocupă de latura culturală (Banatul multicultural… ), evită partea economică. Lucian Boia lasă viitorul deschis ( modelul grecesc e urmat de PSD…riscurile?.. ). Diferențierea…. pluralitate…. Ce e de așteptat în viitorul apropiat 2017-2019-2021,… președinția UE, TM2021? Sansele? Riscurile? Surprizele?
… „……Există o masă, o materialitate socială care nu se lasă „soluționată“ și nici măcar evacuată, expediată prin metode mai mult sau mai puțin „virtuale“, care poartă, adică, pecetea tehnologică a timpului, ca și cum ar fi un simplu „reziduu“, un simplu „balast“. Din perspectiva efectului de „ușă trîntită în nas“ pe care îl constituie rezultatele votului din 11 decembrie 2016… „…..
Important e ce face fiecare citoyenazi cu posibilitățile lui, fără indicații pretioase de la București. Cultura, cercetarea, știința nu se „fabrică” în ședințe de partid.
Azi e cu totul altfel în cultură, artă, muzică, literatură, teatru, filmul românesc decît în trecutul recent naționalcomunist autohton specific și interbelic. Cultura poate fi un izvor nesecat de creativitate, aptitudini și speranțe. Cultura e azi un reper credibil pentru dezbaterile în spațiul public românesc care crează încredere și speranțe. Care sunt aptitudinile și aspirațiile tinerilor din generația Google-Smartfone în țară?
… „…Nu se poate din prima și atît de simplu. Ține de logica visului, nu a realității. Realitatea trimite, deci, această speranță, tocmai, să se materializeze, adică să intre în realitate, căci este promițătoare…. „….
După 26 de ani de libertate și democrație „originală” roata istoriei nu se mai învîrte înapoi.
Ce se întîmplă azi în cercetare, inovație, știință, învățămînt în țară? Cine e conectat la un patrimoniu universal? Care cercetător român e azi UP TO DATE în specialitatea lui cu mersul lumii? Care sunt condițiile ca să actioneze JUST IN TIME… inclusiv aplicarea în economie și crearea de JOBS JOBS.
Werner Heisenberg descrie în „Der Teil und das Ganze. Gespräche im Umfeld der Atomphysik” cum oamenii de știință (Otto Hahn, C.F. von Weizsäcker, Wolfgang Paluli, Butenandt, etc.) au așteptat sfîrsîtul dezastrului nazist și s-au decis deja 1933 să formeze o nouă generație de tineri studenți și cercetători, cu mintea liberă și deschisă. Cei cu renume înainte de 1933, Otto Hahn, Butenandt, Heisenberg, etc., au avut un rol major după 1945 în institutele publice germane de cercetare Max Planck Institute (Stefan Hell 2014- Max Planck Institut Göttingen) și formarea noi generații care a realizat acel Wirtschaftswunder în Bundesrepublik D.
Cercetare, inovație, știință, învățămînt, cultură, e o cale spre un trai mai bun pentru toți citoyenii. Cum se ajunge în dezbaterea publica româneasca 2017-2012 la focusarea pe probleme și soluții care sunt arzătoare pentru majoritatea citoyenilor din țară? Cum poate arăta acea grupare politico- administrativă românescă 2021 care accelerează apropierea celor mulți din țară de prosperitatea din occident?
Decalaj pînă cînd? Brain drain pînă cînd…?
Sperăm în mai bine.