După ce te lași purtat de scara rulantă care urcă cele șase niveluri ale Centrului Pompidou, după ce îți bucuri privirea cu imaginea Parisului văzut de sus, după ce urmezi o coadă cu sute de oameni care au același țel – vizitarea unei mari expoziții –, ai privilegiul să te delectezi urmărind creația magicianului pensulei, belgianul René Magritte, îmbinare de trăire filozofică și artă a desenului și a culorii, elemente-simbol oferite cu generozitate de cele peste o sută de tablouri și desene, la care se adaugă multe documente de arhivă.
Expoziția, La trahison des images, deschisă pînă la 23 ianuarie 2017, meșteșugit alcătuită, repune aceste motive într-un dialog care dezleagă misterele creației unui maestru al picturii moderne.
Dacă operele sale de dinainte de Al Doilea Război Mondial reprezintă anii disputelor cu poeții, fapt care se răsfrînge în arta acelor ani, după cea de-a doua Conflagrație Mondială, intersecția cu filozofii îi va marca opera. Astfel, va începe un susținut dialog epistolar cu Alphonse de Waelhens, primul traducător în franceză al lucrării Ființă și timp de Martin Heidegger și, totodată, un comentator al operei lui Maurice Merleau-Ponty. Va deschide, de altfel, o dezbatere cu Waelhens asupra statutului picturii. La sugestia de a aprofunda lucrarea lui Merleau‑Ponty, Ochiul și spiritul, Magritte făcea remarca: „Deși extrem de plăcută la lectură, el pleacă de la pictură ca și cum am vorbi despre o operă filozofică care se teme de tocul și hîrtia necesare scriitorului“.
La începutul anilor ’60, va începe o nouă și fructuoasă corespondență cu Chaim Perelman, fondator al „noii retorici“. Pînă în acest moment, Magritte contesta orice tentativă de subjugare a artei. Cîțiva ani mai tîrziu, pictorul descoperă lucrarea lui Michel Foucault, Cuvintele și lucrurile, și se angajează într-o asiduă corespondență cu autorul ei. Din această constructivă dispută ideatică va rezulta volumul lui Foucault Aceasta nu este o pipă, care va apărea în 1973 și a cărui copertă va fi semnată de Magritte. Lucrarea, pictură în ulei pe pînză, de mărime medie, 27×41 cm, reprezintă afișul actualei expoziții, fiind un adevărat simbol pentru arta artistului. De altfel, Editura Humanitas a preluat pe coperta unei lucrări semnate de Lucian Boia, Un joc fără reguli, aceeași pînză a maestrului. Ambiția lui Magritte de a recunoaște arta sa ca o formă împlinită de expresie a spiritului nu va înceta să se ciocnească de o tradiție filozofică ce stigmatizează relația problematică a imaginilor cu realul și adevărul. Prin vocabularul său iconografic, în mod voit restrîns, și prin înlănțuirea infinitului față de aceleași obiecte cum ar fi umbrele, flăcările, cuvintele, corpurile divizate, cortinele, utilizate pentru punerea în scenă din lucrările sale, pictura lui Magritte se aseamănă cu o dispută bine susținută a respingerilor prin care filozofia a putut copleși pictura.
Ducînd mai departe, în Belgia, tematica suprarealistă în arta plastică, Magritte amplifică ceea ce făcuse în patria sa Paul Nougé, fondatorul curentului suprarealist în Belgia, începînd din anul 1926. Om de știință, Nougé dă suprarealismului o orientare distinctă, față de corespondentul său parizian, André Breton, mai scientistă rațional și mult mai materialistă. Această exigență a conștiinței îl va îndruma pe Magritte să facă de timpuriu din arta sa o unealtă pusă în slujba gîndirii. O ambiție care se va ciocni cu convingerile suprarealiștilor parizieni, de care pictorii belgieni s‑au apropiat după 1927, atunci cînd operau cu ceea ce André Breton va numi „însușirea unei noi atitudini pline de logică“.
Pentru a da un răspuns acestui iconoclasm insidios, Magritte publică în 1929, în revista La révolution surréaliste, un text ilustrat în care analizează raportul dintre text și imagine, mărturisire plină de ironie a caracterului născocitor, care maschează punerea în evidență a artei sale. Un fapt interesant este acela că Breton nu numai că i-a publicat textul în revista pe care o conducea, La révolution surréaliste, dar i-a și cumpărat un tablou emblematic pentru opera lui Magritte, o lucrare mare pe pînză (53.5×72,5 cm), intitulată Gîlceava universurilor, asta ca să ne amintim de a noastră gîlceavă a înțeleptului cu lumea, lucrare importantă a lui Dimitrie Cantemir, din secolul al XVII-lea.
Ceci n’est pas une pipe, 1929
Bucuria vizitatorului este cu atît mai mare, cu cît în sălile retrospective se află expuse multe dintre capodoperele pictorului, aduse de la cele mai prestigioase muzee de pe glob, dar și din colecții particulare. „Prost ca un pictor“ este o expresie care a circulat prin secole. Pentru a da un fundament de bun-simț campaniei sale contra restricției „retiniene“ a picturii moderne (contra unui formalism care nu se leagă decît de dimensiunile optice ale operelor), Marcel Duchamps a căutat să convingă că această expresie din vocabularul curent, de la sfîrșitul seoclului al XIX-lea, avea o valoare de întrebuințare. Ea rezuma o ierarhie zăvorîtă de secole de filozofie, care situa muzicienii și poeții deasupra pictorilor – așadar, așeza cuvintele deasupra imaginii. Leonardo da Vinci va scrie: „pitturra e una cosa mentale“, dar pînă la ideea unei picturi „intelectuale“ va trece mult timp. Magritte nu s-a împăcat niciodată cu această etichetare depreciativă a breslei; contra poeților, la început, apoi, mai tîrziu, contra filozofilor, nu va ezita să afirme demnitatea artei pe care o practica. Cînd, în 1923, Magritte descoperă tabloul lui De Chirico Cîntul amorului, va avea o puternică reacție sufletească. Va lăcrima, descoperind emoția estetică a șocului. La patru ani de la acest moment, va scoate la iveală tablouri în cuvinte, în care se confruntă imaginea unui obiect și o definiție scrisă, fără o legătură logică însă. Pe ascuns, aceste opere pun în discuție ierarhia stabilită între cuvînt și imagine, între poezie și pictură. Aceasta se regăsește în tabloul Trădarea imaginii, care răspunde definiției poeziei date cîteva luni mai înainte de André Breton și Paul Eluard: „Poezia este o pipă“. O istorie conflictuală cuvînt-imagine, cu rădăcini biblice – ne aducem aminte de zgomotosul episod cu Tablele Legii. În mai multe rînduri, Magritte a ilustrat explicit codul de legi platonician, separat sau recompunînd elementele constitutive: foc, percepții ale spațiilor închise, grote, camere sau case. Pliniu cel Bătrîn a făcut apel la draperii pictate – motiv care a ilustrat perfect iluzionismul pictural. Reluînd gestul lui Parrhasios, pictorii olandezi ai „Secolului de aur“ vor acea draperie, care va fi prezentă în naturile statice în care se caută a reproduce un realism învecinat cu iluzia. Vermeer și Rembrandt s‑au folosit și ei de stratagemă, exprimînd distanța lor ironică. Magritte, cel mai realist, a pictat deseori draperii în numeroase dintre lucrările sale. În opera sa nu a încetat să reinterpreteze legea clasică a unei frumuseți fragmentate, un excurs pictural, plecînd de la legi armonice ale frumuseții clasice, care devin „o nebunie a splendorii“, ceea ce ilustrează trecerea spre ut pictura philosophia.