Închizi ochii, deschizi cartea, lași noaptea să cadă peste realitate și ce vezi? Miranda Dortloft scrie povestea prințesei Mereu da Flor („Mereu da Flor și pasărea măiastră“). Și‑așa începe primul roman al Veronicăi D. Niculescu, pe care o cunoașteți în special ca autoare de proză scurtă și ca stilistă desăvîrșită. Dacă nu mă credeți pe cuvînt, citiți orice povestire din Roșu, roșu, catifea și vă veți convinge. Dar, în spiritul ludicului și al afinității pentru basme cu care ne-a obișnuit autoarea în cărțile ei precedente ne putem permite o binemeritată și atît de necesară suspendare a neîncrederii. Pînă la urmă, nu putem ignora că Veronica D. Niculescu este și o traducătoare desăvîrșită, care trăiește mereu aproape de limba marii literaturi. Beckett și Nabokov sînt doar doi dintre autorii pe care ea i-a tradus în limba română. Dar despre asta vom vorbi altă dată.
Jocuri, basme, măști. „Lucruri transparente, prin care strălucește trecutul!“
Spre văi de jad și sălbăție, care poartă subtitlul Adevărata viață a unei false prințese, începe cu această imagine a unei femei care scrie o poveste, Miranda Dortloft (pseudonimul literar al Mirandei Corbeanu). Începutul romanului (partea întîi, intitulată „Pe drum“) este de fapt povestea scrierii poveștii, un fel de roman al romanului – catalog al observațiilor cotidiene, al considerațiilor despre scris în care mîna care apasă pe tastele laptopului înregistrează și ezitările scrisului, prefacerile și metamorfozele prin care trece literatura înainte ca ea să poată fi numită literatură și ceea ce se petrece cu cea care scrie odată ce se hotărăște să scrie:
„Îmi pun și celălalt plic de zahăr în cafeaua uriașă și, și scriu, hai pînă la capăt, imaginația imaginează în turnul meu răsturnat, unde moartea mi-e viață și jalea-mi poate fi bucurie sățioasă. În poveste, fiecare ascuțiș de chin și durere se preschimbă în întîmplări și-n cuvinte, vîrstele uită de ele, oamenii devin animale și animalele oameni, sărăcia devine bogăție, mizeria scînteiază din silabe șlefuite cu grijă, timpul se întoarce acolo unde-i stă bine, și stă, stă acolo, tot stă. Cînd cartea își va închide ochii, se vor deschide ai mei – și ce vor vedea?“.
Vor vedea și vor auzi povestea prințesei Mereu da Flor, scrisă de Miranda Dortloft, care ocupă cea de-a doua parte a cărții, și vor intra în viața povestitoarei. Aici, în această a treia parte începe cu adevărat romanul Spre văi de jad și sălbăție. Primele două părți, deși sînt minunate jocuri (meta)textuale, au rolul pe care în basme îl preiau formulele consacrate, ne permit intrarea în lumea poveștilor, sînt false începuturi care ne pregătesc pentru adevărata viață, despre care aflăm în cea mai amplă dintre părțile romanului, numită omonim Spre văi de jad și sălbăție. Și o să spuneți: de ce se joacă atît de mult autoarea? De ce nu povestește pur și simplu? La ce bun aceste false începuturi, rătăciri, cărări care se bifurcă, cînd noi vrem să aflăm doar despre „adevărata viață“? Răspunsul se găsește în cartea unui autor care a scris și el un roman ce conține în titlu această sintagmă: „Lucruri transparente, prin care strălucește trecutul!“. Trebuie să învățăm să plutim pe suprafața subțire a realității pentru a putea cunoaște cu adevărat trecutul, pentru a-l reconvoca în prezent. Memoria nu permite niciodată o simplă scufundare pe verticală. Este nevoie de nenumărate mișcări pentru a putea desluși teritorii, modele și drumuri în substanța informă a timpului. Poveștile ne permit să mergem pe această gheață subțire fără să ne scufundăm pe verticală. Înotul la mari adîncimi nu este posibil decît după o sondare atentă a suprafeței, care este la fel de importantă ca și profunzimea (asta e, pînă la urmă, și lecția lui Nabokov). Și iată, abia acum, în această parte a III-a, ne putem îndrepta „spre văi de jad și sălbăție“. Și ce se întîmplă în această poveste?
Se vorbește despre copilărie adoptînd, la început, tot un limbaj care ține de retorica basmelor. Mama este Regina. Viața e contaminată de miraculos. Ca într-un poem de Peter Handke, copilăria este vremea întrebărilor de tipul: „De ce eu sînt eu şi nu tu?/ De ce sînt eu aici şi nu acolo?/ Unde începe timpul şi unde se sfîrşeşte spaţiul?/ Nu cumva viaţa sub soare e doar un vis?/ Nu cumva tot ceea ce văd, aud şi miros/ este doar un miraj al lumii dinaintea lumii? […]/ Cînd copilul era doar un copil,/ s-a trezit odată într-un pat ciudat…/ dar acum i se întîmplă/ des acest lucru./ Mulţi oameni păreau frumoşi atunci,/ acum au mai rămas doar cîţiva oameni frumoşi./ Avea o imagine precisă a Paradisului, acum poate doar să se gîndească la ea./ Nu îşi putea imagina neantul,/ astăzi acest gînd îl face să tremure“. Prima copilărie este un timp provizoriu, perioada de trecere care se deschide cu începutul vieții conștiente. Și pentru a vorbi despre această perioadă, trebuie să alegi o expresie pe măsură. Cît timp magicul și miraculos încă mai există, adopți acest limbaj al iluziei. Dar, odată cu triumful realismului asupra iluziei, odată cu irumperea realului, trebuie să schimbi și cuvintele. Apar evenimente care sînt înregistrate și în Istoria mare, anul 1968. Copilul deschide ochii către lume și apoi îi închide imediat la loc, privind în interior, către sine:
„Eu am deschis ochii cu adevărat abia la sfîrșitul lui 1971, într-o seară de decembrie, moment din care totul a început să se adune, imagini, culori, mirosuri și senzații, stivuindu-se în vrafuri ce aveau să se separe, în timp, cine știe după ce reguli complicate și bizare, în amintiri și uitări – și poate dacă amintirile sînt pereții, fiind de ajuns să te rotești doar un pic pentru ca totul să ți se arate din nou, un tablou colo, o fisură dincolo, perdele fluturînd la ferestre în vreo pală de vînt, dezvăluind mereu altă lume din jur – mijește-ți ochii ca să se vadă mai bine – , tocmai cele uitate alcătuiesc fundația, baza întunecată ascunsă în groapă, cea care preia șocurile și ține șandramaua pe loc, deși nu se vede, deși nu vorbește (memorie!…)“.
Dincolo de o aluzie directă la Nabokov, se poate observa în acest frumos pasaj despre memorie o grijă a autoarei pentru un alt fel de roman. Veronica D. Niculescu este interesată să construiască personaje, dar punctul de interes central rămîne persoana care spune „Eu“, conștiința individuală din care iradiază totul și care dă consistență lumii, cea care poate deveni „cea mai bună cameră de tortură dintre toate cele pe care el le-a inventat“ (iată, tot revin la Nabokov), dar și cea care face lumea să existe pentru că este privită, percepută, trăită, înregistrată și, în ultimă instanță, povestită. Povestea despre noi înșine este, pînă la urmă, povestea în care se întorc toate poveștile, drumul principal, harta care structurează și reprezintă toate teritoriile, spațiul exterior și spațiul interior. Toate oglinzile purtate de-a lungul drumurilor parcurse se întorc către sine. Nimic nu există dincolo de interioritate. Aceasta este senzația dominantă în copilărie. Iar solipsismul și sungurătatea aceasta devin o vizuină în care orice invazie din exterior, orice întrerupere din propria muzică are un efect dăunător. Fetița din romanul Veronicăi D. Niculescu se ascunde în „valurile oceanului de ierburi enorme“ pentru a se descoperi pe sine, pentru a intra pe propria frecvență interioară. Și atunci cînd lumea de-afară străpunge această sferă ermetică, haosul își cere drepturile: „Dar cît de ușor se prăbușea acest univers atunci cînd un singur copil ieșit la joacă mă descoperea și mi se alătura, întrebînd ce mai fac. […] Deodată, pămîntul de sub tine era rece și umed, iarba culcată, tu fără rost“.
„Și copilăria nu, nu se termină, ea este acolo și este așa, cu moartea cu tot“
Cu cît viața conștientă își cere din ce în ce mai ferm drepturile, cu cît copilul își reprezintă lumea din ce în ce mai complex, se înregistrează o diminuare a rolului organizator al ficțiunii. Întreruperea aceasta lasă locul conștiinței finitudinii proprii. Rămînem totuși în copilărie, iluzia este temporar întreruptă și dăm peste un fragment de tipul acesta: „Și dacă e adevărat că ți se termină copilăria atunci cînd afli de moarte, atunci înseamnă că a mea ar fi trebuit să se termine cînd cordeluța albă de școlăriță a fost înlocuită cu una nagră de catifea, care de fapt îmi plăcea și-mi stătea mult mai bine – trei morți în familie, una după alta. O minciună. Știi de moarte deja cînd stai întins între ierburi, ai cinci ani și simți o durere venind de departe din tine, din vistieria și temnița ta cu miros de pămînt răsturnat, fără să-ți spună nimeni o vorbă. Și nici un camion, nici un dric, doar vîntul și ierburile, doar furnicile și poate cîte-un claxon rătăcit, crescînd și scăzînd, vîjîitul unei mașini care trece și se duce, și știi că niciodată nu-i aceeași mașină din nou, cum nici vîntul nu e niciodată întocmai același. Și copilăria nu, nu se termină, ea este acolo și este așa, cu moartea cu tot“.
Dar romanul Veronicăi D. Niculescu traversează, aproape muzical, timpul și epocile individuale, lasă în urmă fetițele de la diferite vîrste și din copilă se naște nimfeta. Anii adolescenței trec repede, iar din nimfetă se naște femeia care muncește, femeia care trăiește laolaltă cu adulții, femeia care iubește. Și astfel vine vremea întrebărilor: „Cum iubește și cum trăiește Miranda? Cine învinge în final: realitatea sau iluzia? Se termină vreodată copilăria pentru femeia care scrie o poveste?“. Eu nu pot să răspund.
Deschide cartea și citește mai departe Spre văi de jad și sălbăție.
Închide ochii și lasă noaptea să cadă peste realitate. Ce vezi?
Veronica D. NICULESCU
Spre văi de jad şi sălbăţie
Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză“, 2016, 248 p.