„Revoluția română mai trebuie cercetată, sînt lucruri nelămurite“

Adam Burakowski (născut în 1977) este un prestigios istoric polonez, specializat în istoria comunismului din țările central și est-europene. Este doctor în politologie, istoric, absolvent al Institutului de Istorie al Universității din Varșovia (2001) și al Institutului de Studii pentru Europa de Est al aceleiași universități (2004). În cursul anului 2003, a efectuat un stagiu în cadrul Cold War International History Project de la Woodrow Wilson International Center for Scholars, din Washington. Este un bun cunoscător al limbii române, ceea ce l-a făcut să petreacă un timp îndelungat în România și să studieze arhivele românești. Recent, în cadrul Tîrgului Gaudeamus, și-a lansat ediția a II-a a volumului Dictatura lui Nicolae Ceaușescu (1965–1989). Geniul Carpaților, volum apărut la Editura Polirom, tradus din limba polonă de Vasile Moga și apărut cu sprijinul oferit de Rețeaua Europeană pentru Solidaritate și Memorie și Institutul Polonez București. La prima ediție, apărută în 2011, revista noastră a realizat un interviu cu Adam Burakowski. În contextul în care perioada comunistă și anii în care Nicolae Ceaușescu s-a aflat la conducerea României au parte de noi cercetări istorice, am considerat oportun să atragem atenția acestui volum îmbogățit cu noi informații, mai ales pentru privirea comparativă care rezultă din carte, pentru modul în care România lui Ceaușescu este judecată în context european, pentru modul în care România comunistă se raportează la Polonia comunistă (prima, o țară îngropată în propagandă și delir, a doua, o țară care a protestat, împotriva abuzurilor și a fărădelegilor comuniste). Intrebările pe e-mail trimise istoricului Adam Burakowski și răspunsurile sale apar chiar pe 22 decembrie, ziua căderii lui Ceaușescu.

Ce a însemnat, pentru dumneavoastră, ca istoric, cercetarea epocii Ceaușescu?

N-aș pune întrebarea asta la trecut. Mai cercetez epoca asta. Mai sînt lucruri nelămurite, care trebuie cercetate, ca de pildă economia, cultura populară la sate ș.a.m.d. Foarte interesante materiale despre relațiile româno-maghiare din anii `80 se află în arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României și nu sînt încă folosite de istorici. Epoca Ceaușescu este interesantă pentru mine nu numai ca o perioadă a utopiei comuniste, dar și ca una de încercare, extrem de nereușită, de a face un progres, de a încerca un mare progres, o mare dezvoltare. A fost o cale greșită, criminală, care a dus țara la faliment, dar oricum a fost o încercare.

Ce documente din arhivele poloneze ați folosit și care a fost relevanța lor?

Am folosit documente din MAE polonez, rapoarte trimise de Ambasada Republicii Populare Poloneze de la București către centrala de la Varșovia. Deși sînt scrise într-o limbă de lemn comunistă, oficialii ambasadei trimit informații și analize foarte interesante. Trebuie să știm că Ambasada Republicii Populare Poloneze a fost apreciată și de alte țări, chiar și de SUA: am citit un raport trimis de un angajat al Ambasadei americane în care se scrie că polonezii au surse de informații foarte bune. Oricum, și clădirea ambasadei noastre e un obiect cu o istorie interesantă. A fost, cîndva, sediul CC al Partidului Comunist din România. Ștefan Foriș a fost ucis acolo.

Prin ce diferă ediția a II-a de prima ediție? Ce aduce nou această ediție, lansată anul acesta?

Pentru ediția a II-a, am adăugat vreo 25% de pagini noi, cu informații din documente existente în Statele Unite și în arhivele franceze, dar și din arhivele românești, care între timp au fost deschise pentru public, pentru cercetătorii epocii comuniste. Trebuie să spun că, în privința deschiderii arhivelor românești, au jucat un rol pozitiv istorici de marcă, mai ales Dorin Dobrincu și Marius Oprea. În noua ediție, am folosit mai multe cărți, care au fost publicate în ultimii ani. Am pus un mai mare accent pe relațiile internaționale. Foarte interesante sînt, în primul rînd, informațiile despre vizitele lui Ceaușescu în SUA și modul în care l-au văzut pe el americanii (oficialii americani și presa americană). În ultimul an a fost publicat un volum extraordinar cu documente de la Departamentul de Stat al SUA, la care a colaborat un istoric american de origine română, Mircea Munteanu.

De ce este o dictatură perioada cînd Nicolae Ceaușescu s-a aflat în fruntea Statului român (1965-1989)?

În cîteva țări comuniste, în anumite perioade, a fost o conducere colectivă, ca, de pildă, după moartea lui Stalin în URSS, sau, într-un anumit fel, în anii revoluției culturale din China. Ceaușescu nu conducea o echipă colectivă, a fost dictator, fiind singur chiar de la început. Folosesc termenul de „dictatură“ din punctul de vedere al tehnicii guvernării.

Putea fi Ceaușescu un lider reformist și rezonabil sau el a avut, de la început, apucăturile unui dictator?

Păi, un dictator poate să fie un lider reformist, de ce nu? Nu e o contradicție între a fi un dictator și a fi un reformist. Dar e o contradicție între a fi un comunist convins și un reformist. Comunismul s-a dovedit greșit din punctul de vedere al economiei. Țara, pur și simplu, nu poate să fie dezvoltată folosind principii marxiste. Chinezii au făcut, în ultimele decenii, un progres extrem de mare, doar pentru că s‑au detașat de marxism. Indienii, la fel.

De ce credeți că există atîția nostalgici după perioada Ceaușescu?

Mi se pare că e un fel de revoltă mentală împotriva stării de lucruri de acum. Uitați-vă cît de mulți oameni au emigrat în ultimii ani. Din Polonia: 3 milioane. Din Bulgaria: un milion și jumătate, poate mai mult. Din România, cel puțin 2 milioane. E o pierdere enormă, niciodată, în istorie, n-au emigrat atîția oameni din țările din zona noastră. De ce emigrează? Pentru că acolo, în străinătate, e mai bine. Și asta e un fel de revoltă. Dar trebuie să spun că, recent, am fost la Timișoara, m-am întîlnit cu studenții Universității de Vest și ei mi-au spus că nu vor să emigreze, că, în România, acum sînt posibilități de afirmare, poți să lucrezi și aici, fără să te gîndești la emigrare. Dacă e adevărat, e bine. Deci: cei nostalgici se revoltă, mental, împotriva situației actuale. Dar cred că nu au memorie bună. Nu-și aduc aminte de cozi, de mizerie, de murdărie, de nivelul de criminalitate foarte ridicat ș.a.m.d. Îmi aduc aminte, din vremea comunismului, că toată lumea era speriată fiindcă nu se putea face o plimbare noaptea, prin Varșovia, pentru că era extrem de periculos, criminalii erau peste tot. La Varșovia, nimeni nu se plimba pe străzi, seara. Acum nu mai e așa deloc.

Tinerii de azi aproape că nu pot concepe o țară în care erai obligat să aplauzi, în care nu se găsea mîncare și unde televiziunea avea programe închinate Geniului Carpaților? Este aceasta o problemă, faptul că tinerii de azi nu-și pot imagina o dictatură?

Încă o dată spun că problema cu Ceaușescu nu era dictatura. Dictatura a fost numai un rezultat al marxismului. Problema fundamentală era marxismul, un sistem utopic, în care, teoretic, nu exista proprietate privată. Totul, chiar și oamenii, era proprietatea statului. Statul decidea totul. Era totalitarism, nu o dictatură oarecare a unui warlord. Asta e de neînchipuit, acum.

Ați analizat în carte evoluția Partidului Comunist Român. Cum a funcționat partidul, a avut Ceaușescu împotrivire în interior?

Nicolae Ceaușescu a avut dușmani în PCR numai în cercuri apropiate de fostul conducător Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cei care au trimis, în 1989, „scrisoarea celor șase“, vechi ilegaliști, și cei care au fost contactați de grupul inițiator al acestei scrisori erau dușmani lui. Constantin Pârvulescu era și el un dușman al lui Ceaușescu. La un moment dat, la Congresul al XII-lea, în 1979, Constantin Pârvulescu a vorbit împotriva lui Ceaușescu, chiar de la tribuna congresului. Numai că PCR nu era partid, era o masă de aplaudaci. Nimeni din PCR nu i-a mai oferit sprijinul lui Pârvulescu, n-au discutat cu el, l-au izolat. Chiar în timpul discursului lui Pârvulescu, sala a intervenit pentru a-l bloca. Se strigă continuu, vreme de cîteva minute: „Ceaușescu reales, la al XII-lea congres“. Partidul nu era împotriva lui Ceaușescu. În PCR n-a existat niciodată o discuție despre idei, despre modul de dezvoltare a țării. Ceaușescu era un lider necontestat. Au fost și unii oameni care proveneau din partid, dar care au avut alte opțiuni, alte păreri. Ei erau izolați și trimiși departe, cum a fost cazul lui Ion Iliescu. A fost și o mînă de disidenți în PCR, la un nivel mai scăzut al ierarhiei. Relațile lui Ceaușescu cu PCR s-au schimbat în a doua jumătate a anilor `80. Se pare că Ceaușescu a fost trădat de aparatul de partid și de stat.

A existat, în anii `80 ai secolului trecut, o atît de mare prăpastie între Polonia și România în privința reacțiilor civice față de puterea oficială?

Da, era o prăpastie. În Polonia, niciodată, nimeni n-a crezut în comunism ca o idee, în afară de un grup restrîns de fanatici. Dar în anii `80, chiar și cei fanatici și-au schimbat părerea. În Polonia, oamenii vorbeau despre sistem într‑un mod destul de relaxat, toată lumea îl condamna, dar știa că, măcar temporar, este de neschimbat. Și în România, puțini oameni credeau în comunism, dar sistemul de opresiune era foarte dezvoltat și oamenilor le era teamă să vorbească.

În ultimii ani ai comunismului, Polonia avea deja sindicatul Solidaritatea, care se opunea comunismului pe față, era deja o luptă politică, în care muncitorii și intelectualii aveau un crez comun. În România, românii erau cu Europa liberă, cu bancuri și cu rezistența prin cultură. De ce credeți că n-a existat, și în România, o împotrivire politică la Ceaușescu?

Sistemul din România era extrem de opresiv. În Polonia, era altfel. În Polonia, Biserica Catolică era foarte puternică și propunea credința în Dumnezeu, nu în Lenin și în alți criminali. Deci în Polonia era destul de ușor să fii un opozant, în anii `80. În România era extrem, extrem de dificil să faci vreo opoziție, chiar şi să spui ceva împotriva sistemului. Dar era și un alt motiv. În Polonia, toate guvernările comuniste erau antinaționale, de la Boleslaw Bierut pînă la Wojciech Jaruzelski, toți au dus o politică prin care jigneau sentimentele naționale, ponegreau tradițiile și istoria națională. Ceaușescu, dimpotrivă, se slujea de aceste sentimente naționale și, din cauza asta, a fost mai acceptat ca lider, măcar pînă în momentul 1989.

Ce părere aveți despre Revoluția română? Este Revoluția română expresia lipsei de speranță, a cuțitului ajuns la os, sau au existat factori externi care au influențat‑o?

Ceea ce s-a întîmplat în Decembrie 1989 a fost un amestec de curente: revoluția populară, revolta aparatului de partid și de stat împotriva lui Ceaușescu și influența factorilor străini: prăbușirea comunismului în toată Europa Centrală și de Est, Perestroika, tensiuni din ce în ce mai puternice în Iugoslavia și pierderea încrederii americanilor în Ceaușescu. Dar în toată povestea asta sînt și foarte multe lucruri nelămurite, ca de pildă „fenomenul teroriștilor“, vizita în Iran și alte detalii mai mult sau mai puțin importante. Sînt mai multe cărți despre Revoluția română, dar, după părerea mea, trebuie scrisă o carte mare, profundă, care să abordeze toate aspectele privind ceea ce s-a întîmplat în Decembrie 1989, aspecte economice, sociale, politice, internaționale s.a.m.d. Cea mai reușită, pînă acum, mi se pare cartea istoricului englez Peter Siani-Davies, Revoluția română din Decembrie 1989, dar e prea scurtă. Revoluția română din Decembrie 1989 a fost editată în 2005, la Cornell University Press, și tradusă în limba română la Editura Humanitas, în 2006. În definitiv, Revoluția mai trebuie cercetată.

Cum vi se pare insistența foștilor securiști, care încearcă să acrediteze ideea că Revoluția română a fost creația marilor puteri din jur, a serviciilor secrete străine, în primul rînd a KGB-ului?

Așa cum am spus: Revoluția română mai trebuie cercetată. Sînt lucruri nelămurite pînă acum. Din cauza asta, circulă teorii conspiraționiste. Sigur că URSS a avut un rol în schimbările din România, dar pînă acum nu putem să spunem exact cum și cît de mare. Arhivele sovietice din vremea respectivă rămîn închise. De ce securiștii din România spun așa, de ce spun că a fost o influență externă sovietică? Pentru ca asta e în folosul lor. La noi, în Polonia, foștii securiști spun exact invers: că toate schimbările din Polonia s-au făcut numai în Polonia, fără nici o legătură cu evenimentele din alte state. De ce spun așa? Pentru că este în folosul lor. Un securist se gîndește numai la banii lui și la interesul propriu. E imposibil să se gîndească la alții, e pur și simplu imposibil.

Ovidiu ȘIMONCA