Cu Trei săptămîni în Anzi, apărut recent la Editura Humanitas, Marius Chivu și-a continuat seria de volume de călătorii început cu Trei săptămîni în Himalaya și a dus mai departe experiența complexă de călător, statut diferit de cel al turistului. „Pentru a cunoaște lumea cu adevărat, privește adînc în ființa ta. Pentru a te cunoaște pe tine cu adevărat, fii interesat de lume“, îl citează Marius Chivu pe Rudolf Steiner la începutul cărții – într-adevăr, Trei săptămîni în Anzi este, în primul rînd, o explorare a interiorității, o descoperire a resorturilor ascunse ale sinelui. Un volum care te îmbie la o călătorie cît mai îndepărtată, tocmai pentru a te întîlni pe tine însuți, Trei săptămîni în Anzi este o lectură savuroasă, cu personaje pitorești și întîmplări savuroase, ce îl transformă pe cititor în călător.
După aventura din Himalaya, concretizată prin volumul Trei săptămîni în Himalaya, ai rămas cu dorul călătoriei, trăiai în ritmul vieții „la înălțime“, simțeai nevoia să trăiești din nou experiența descoperirii unui spațiu nou. De ce ai ales Peru drept noua ta destinație și care au fost cele mai mari provocări întîmpinate?
Am ales Peru, în primul rînd, pentru Nevado Mismi (5.597m), muntele unde se află cel mai îndepărtat izvor al Amazonului, descoperit într-o expediţie americană din 1971. Acesta a fost ţelul principal al călătoriei în Anzi: să beau apă direct din stînca de unde ţîşneşte primul şuvoi de apă, de origine glaciară, al Amazonului. Dar am ales Peru şi pentru, fireşte, Machu Picchu, spre care însă am ales un traseu mai puţin turistic decît mega-celebrul Inca Trail.
Cea mai mare provocare a fost ca eu şi M., tovarăşul meu de drum, să facem întreaga călătorie pe cont propriu, fără să apelăm la agenţii de turism şi la intermediari, folosindu-ne doar de oamenii locului. Cînd am plecat spre Peru, nu aveam nimic aranjat dinainte şi nu ştiam decît ce anume vrem să facem, nu şi cum. Cel puţin nu în detaliu. Ne-am interesat la faţa locului, am întrebat, am negociat, am improvizat. Am vrut să facem o călătorie pe stil vechi, să evităm Internetul şi tehnologia; de altfel, nu am luat cu noi telefoanele mobile şi nici vreun alt device. Pînă şi harta Anzilor am cumpărat-o din Lima. Am avut, totuşi, un mic ghid de călătorie, dar a fost mai mult orientativ; căci multe dintre informaţii erau vagi sau inutilizabile pentru cineva care călătorea ca noi. Spre exemplu, ca să te descurci într-un loc anume ghidul îţi oferea numere de telefon şi site-uri. Toate informaţiile ni le-am luat de la faţa locului, întrebînd în stînga şi-n dreapta. Şi lucrurile au mers destul de bine, de puţine ori ne-am poticnit; dar asta, e-adevărat, şi datorită faptului că M. vorbea perfect spaniola.
Te descrii la un moment dat drept „clandestin etnic“. Care au fost aspectele pozitive în a avea o identitate practic necunoscută de ceilalți, cît de mult te-ai reinventat?
România era, într-adevăr, o ţară perfect necunoscută peruanilor printre care ne-am învîrtit. În ochii lor nu era nici o diferenţă între noi şi trekkerii australieni, francezi, spanioli, argentinieni sau americani. N-a fost vorba despre vreo reinventare, nu căutam şi nu aveam nevoie de aşa ceva; ci de o anume uşurătate în a călători fără să se ştie de unde vii, fără să fie important de unde vii. Oamenii din munţi ne întrebau doar unde ne ducem, spre ce ne îndreptăm. Pentru ei, eram nişte turişti ca oricare alţii. Abia cînd întîlneam alţi trekkeri intervenea şi naţionalitatea cu tot ce decurge din ea. Spre exemplu, M. le-a vorbit tuturor străinilor cu care am stat la poveşti despre Noul Val cinematografic românesc, le-a făcut recomandări etc. Abia atunci simţeam că aparţinem cu adevărat unui loc cu o cultură anume. În rest, călătoream ca nişte anonimi.
„Scopul călătoriei a fost acela de a scăpa de tirania tehnologiei care ne-a făcut vieţile prea confortabile“
Timp de cîteva săptămîni, ai fost rupt de rutina de acasă, ai deprins un ritm din care au lipsit legăturile aproape indestructibile, pentru omul modern, cu tehnologia, internetul, social media etc. Cum te-ai adaptat acestui mod mai „pur“ de viață?
Mai bine m-ai întreba cum m-am readaptat la stilul de viaţă social după ce m-am întors din Anzi, pentru că, odată ajuns acolo, nimic nu mi s-a părut mai firesc decît să mă comport conform noului mediu. Nu mi-au lipsit nici telefonul, nici conexiunea de Internet, nici reţelele de socializare; n-am dus dorul tehnologiei, n-am resimţit reflexul de a posta texte şi imagini. M-am bucurat de realitate fără martori. De altfel, scopul călătoriei noastre a fost taman acela de a scăpa de tirania tehnologiei care ne-a făcut vieţile prea confortabile, care ne-a redus abilităţile, ne-a alienat simţurile şi ne-a făcut să ne trăim vieţile la comun, în public. Am vrut o călătorie în care să nu mă folosesc de nimic altceva decît de propriul corp. Pînă şi jurnalul călătoriei a fost scris în timp real, de mînă, în agendă. Doar aparatul de fotografiat m-a însoţit în acest drum, pentru că, din păcate, memoria noastră vizuală e perisabilă şi nu poate fi accesată decît în gînd.
Mi-ai putea spune: bine, dar ai scris o carte pe care acum oricine o poate citi şi oricine poate avea acces la călătoria ta, la gîndurile tale, la tot ce-ai văzut şi simţit! E adevărat, dar asta abia după o jumătate de an, cînd experienţa mea peruană s-a încheiat de mult. Orice jurnal vorbeşte despre o experienţă trecută, deja trăită, consumată. Acum pot posta liniştit pe Instagram imagini din călătoria mea, folosind hashtag-ul #TreiSaptamaniInAnzi, pentru că sînt deja amintiri, nu mai e nimic „instant“.
În carte, compari călătoriile cu viața militărească. Ce rutină adopți cînd călătorești cu scopul de a nota ceea ce vezi și experimentezi? Cît de diferit acționezi în comparație cu stilul tău dictat de viața urbană?
Cînd am folosit comparaţia cu viaţa militărească mă refeream la o anumită disciplină pe care o presupune călătoria: trezitul şi culcatul devreme, încheierea unui anumit traseu pînă la căderea serii (altfel n-aveam unde monta cortul şi nici ce mînca – deşi ni s-a întîmplat şi asta!), drămuirea apei atunci cînd nu găseam izvoare, iar măgarul cu provizii avea un avans de cîteva ore…
Dar cînd călătoreşti astfel, ai timp. Timpul este marele cîştig al călătoriei pe care o faci în cu totul alt ritm decît erai obişnuit să trăieşti acasă. Plecatul departe te eliberează de tabieturi, de obişnuinţe, de rutină, de corvezile existenţei în timp real, ale vieţii pline de convenţii şi responsabilităţi. Prin urmare, scrisul însoţeşte firesc călătoria care este ea însăşi o formă de meditaţie continuă. Cînd mergi zece ore pe zi pe potecile munţilor, ai timp să rotunjeşti fiecare gînd în parte. La sfîrşitul zilei, cînd mă aşezam să scriu tot ce-a fost peste zi, frazele veneau uşor şi firesc, gata scrise.
Care este cea mai frumoasă amintire cu care ai rămas din călătoria în Peru?
O, n-aş putea alege! Au fost cîteva momente pe care cititorii cărţii le vor simţi cu siguranţă. Cred că scrisul nu a alterat emoţia acelor momente indiferent dacă era legate de natură, de oameni sau de stări.
„Himalaya şi Anzii m-au ajutat să fiu mai înţelegător faţă de ceea ce mă contrariază“
Henry Miller spunea că adevărata destinație nu este un loc anume, ci o nouă perspectivă de a privi lucrurile. Cu ce te-a modificat esențial călătoria în Peru?
Asta rămîne de văzut. Ca şi în cazul călătoriei în Himalaya, cred însă că am învăţat să fiu mai deschis necunoscutului, să prefer ocolul, să caut şi mai mult diversitatea, să depun eforturi mai mari de a înţelege varietatea şi alteritatea. Cele mai proaste cărţi de călătorie – şi te asigur că s-au scris şi în limba română astfel de cărţi – sînt cele în care călătorul priveşte superficial, condescendent sau chiar iritat lumea străină în care intră. Mulţi oameni călătoresc degeaba (de unde şi al doilea motto al cărţii mele :).
Îmi place să cred că Himalaya şi Anzii m-au ajutat să fiu mai înţelegător faţă de ceea ce mă contrariază, m-au ajutat să-mi extind limitele empatiei, să accept mai uşor şi chiar să-mi placă ceea ce nu înţeleg pe deplin. Călătoriile lungi şi îndepărtate îţi dau un anume sentiment al modestiei pentru că-ţi arată ce loc şi ce rol minuscule ocupi şi ai într-o lume de o complexitate uluitoare.
Cu ce așteptări ai plecat în această călătorie și cît de mult ți-au fost ele confirmate/infirmate la întoarcere?
Aşteptările mele erau legate exclusiv de reuşita călătoriei, adică de tot ceea ce am spus mai devreme. Mă bucur însă să văd că am scris o carte peste aşteptările mele iniţiale. Aşa cum în Anzi mi-am bătut recordul de altitudine (nu cu mult, cu vreo 300 de m), şi cartea aceasta cred că e mai complexă decît precedenta. Ar fi fost şi păcat să nu învăţ nimic între timp, nici din călătorit, nici din scris.
Ai trecut și prin momente dificile, ai fost deznădăjduit de dificultatea drumului către Machu Picchu, de înaintarea anevoioasă, de monotonia unui peisaj ce părea că nu se va mai sfîrși. Ai regretat vreodată decizia de a merge pînă acolo?
Decizia de a urca Anzii nu am regretat-o nici o clipă; dar în sine mea m-am mai plîns de situaţiile grele în care ajungeam 🙂 Sînt inevitabile momentele de sfîrşeală, iritare, deznădejde… Au fost cîteva zile foarte grele, mai ales că am avut probleme cu un ligament la genunchi, dar convingerea mea e că nimic bun nu se obţine uşor şi repede. Aş fi putut lua avionul, apoi trenul, apoi autobuzul şi aş fi ajuns la Machu Picchu în cîteva ore fără să fi pus piciorul în praful potecilor andine, dar aş fi simţit că trişez, că nu merit să văd cu adevărat cetatea incaşă. Trebuie să aduci un sacrificiu, chiar dacă e vorba de efortul corpului, atunci cînd îţi propui ceva măreţ, altfel nu te poţi bucura cu adevărat de gloria finală. Dacă nu ai aşteptat, dacă nu ai transpirat, dacă nu ai gîfîit însetat, înfometat şi înţepat de ţînţari pe poteci pietroase zile în şir, cum ai putea privi zidurile din Machu Pichhu şi să ai momentul acela deopotrivă de împlinire şi încîntare?!
Dincolo de aspectul documentar, de această cartografiere subiectivă a unui spațiu pe care noi încă îl învăluim în exotism, Trei săptămîni în Anzi are și un potențial ficțional, oamenii întîlniți par personaje de roman, dialogurile între tine și companionul tău de călătorie, M., au o notă romanescă, de un comic dulce-amar. Te-ai gîndit să folosești anumite întîmplări, secvențe, amintiri ca material pentru o proză?
Orice jurnal de călătorie tinde spre idealul ficţiunii. Am scris toate întîmplările cu priceperea cu care scriu povestiri, diferenţa fiind că nu mi-am folosit imaginaţia, ci doar spiritul de observaţie şi urechea. Ca şi în cazul călătoriei în Himalaya, am pus deoparte ceva ce într-o zi se va dezvolta, poate, într-o proză, dar nu mă gîndesc prea mult la asta. Gestaţia unor subiecte e imprevizibilă cînd e vorba de ficţiune. Am scris povestiri cîteva zile după ce mi-a venit ideea, alteori au trecut şi cîte zece ani.
Cum este Marius Chivu după călătoria în Anzi vs. Marius Chivu după Himalaya?
Revenirea din Himalaya a fost grea. Nu mai făcusem aşa ceva pînă atunci şi am fost foarte afectat în sensul unui anume sevraj după munţi. Mi-am revenit foarte greu la ritmul vieţii mele de dinaintea călătoriei nepaleze. Ţin minte că ajuns în liftul blocului, nu-mi aminteam la ce etaj locuiesc. De altfel, cu acest episod al meu de tînjire după Himalaya şi de reintrare foarte lentă în rutina vieţii mele se şi deschide cartea Anzilor. De data aceasta însă, a fost mai uşor, chiar dacă primul lucru pe care l-am făcut la întoarcere a fost să întind în living covorul de lînă ţesut de mînă adus din Peru.
Unde vor fi următoarele Trei săptămîni…, care va fi următoarea destinație care te va face să cobori din nou în tine, să descoperi resorturi încă neștiute?
Încă nu ştiu şi nu-mi bat capul cu asta. Şi în Himalaya, şi în Anzi, am plecat la doar două luni după ce m-am decis asupra destinaţiei. Deocamdată, am chef să reiau lucrul la noul meu volum de povestiri. Mi-am satisfăcut pentru o vreme pofta de a călători şi de a scrie travel. Acum mă dedic imaginaţiei.