În Însemnările unui om de rînd. Pagini de jurnal și memorii (1965-1969; 1971; 1974), carte ce adună caietele lui Mihai Beniuc destinate rememorărilor autobiografice (ed. de Ilie Rad, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2016, 448 p.), surpriza este să întîlnești un prozator bun. Îi știam de ani buni fostului politruc comunist și poetului prolific anumite pagini de proză, precum romanul scurt În ajun de răscoală (1979), bine scrise și plasate în preambulul ridicării împotriva nobilimii maghiare a țăranilor din Apuseni, sub conducerea lui Horia. Dar personajul oficial era odios și, prin urmare, făcea parte dintre cei de care te apropii după ce timpul mai cerne amintirile și păstrează faptele mai selectiv. Nu cred, de altfel, că a sosit momentul reconsiderării lui Beniuc, care s-a declarat – odinioară, ca și în paginile memorialistice postume – un ostaș neabătut al Partidului Comunist, chiar dacă unul dublat de un patriot. Regimul Ceaușescu a putut, s-ar zice la prima vedere, să pună împreună cele două calități, împăcîndu-le, într-un fel. Dar Beniuc a fost un militant ilegalist și apoi un exponent al primului socialism, cel stalinist, vreme în care nu a ezitat să-i înfiereze cu mînie proletară pe colegii neconvenabili. Pe lîngă faimosul caz Blaga – tratat cu maliție cam criminală drept fascistoid, într-o epocă în care oamenii ajungeau în temnițe și chiar mureau acolo pentru mult mai puțin –, paginile publicate acum dezvăluie o adversitate necenzurată, deși parcimonios exprimată, față de Mihail Sadoveanu (aflat, și el, în grațiile comuniștilor), față de Zaharia Stancu (tratat drept lichea demagogă) și faţă de alții asemenea acestora.
Unii au explicat „fierea“ beniuciană prin cvasinanismul lui care îl transforma, trebuia să îl transforme într-un frustrat permanent și într-un gelos pe confrații mai falnici. Poate că ar trebui, însă, trecut peste această explicație simplă prin recursul la resentiment și acceptat că Mihai Beniuc s-a angajat, cu toată ființa lui, în militantismul comunist, devenind, ca și Belu Zilber (alias Andrei Șerbulescu), un personaj în care buna-credință și devotamentul evlavios față de partid generau un comportament scelerat față de ceilalți. Memorialistica lui stă sub semnul lui: „Nici nu se poate spune tot, nici nu interesează pe toată lumea“ (p. 44). Retrospectiv, autorul e conștient că înlănțuirea de cauze și de efecte din viața lui a avut ceva malefic. „[…] Să încep de cînd era dracu’ mic…“, spune el, „cu intrarea mea în jocul Ielelor“ (p. 46). Prin aceasta, însă, el nu vizează, cum ar fi fost poate de așteptat, viața politică românească, ci intrarea în lumea literară.
Lăsînd deoparte, provizoriu, contribuția lui Mihai Beniuc la conturarea robustă a stalinismului românesc în literatură și cultură, merită atenție deplină segmentul de amintiri referitor la lumea interbelică. Frugale, consemnările despre Carol al II-lea și guvernarea lui completează expresiv datele cunoscute deja: „Regele Carol II era neserios și mai avea defectul de a se crede colosal de deștept. […] Își făcea iluzia că va putea face joc dublu și că Hitler, pus pe cucerirea Europei și mai în perspectiva războiului antisovietic, va pune vreun temei pe România înainte de a-i fi rupt șira spinării și de a fi pus integral mîna pe ea, prin Garda de Fier, care se găsea în slujba lui“ (p. 56).
Rămîne memorabilă și menționarea zilei Dictatului de la Viena: „Pînă seara, ziua, mai bine zis seara, ziua, cum spune un erou al lui Hasek, în Bravul soldat Svejk, ziua se dovedi așa de frumoasă, ca un căcat. Românii, adică guvernul și regele, acceptară «judecata solomonică» a lui Hitler și Mussolini: Dictatul de la Viena. Multe lucruri bune ne-au venit nouă de la Viena: zdrobirea pe roată a lui Horea, arestarea Ecaterinei Varga, a lui Avram Iancu, a memorandiștilor și altele. Acum, aceasta“ (p. 60). Atmosfera momentului este prinsă de minune. „[…] Refuzați de alții, în mod categoric de legionari, căci și ei au fost întrebați [dacă vor să lupte – n. m.], dar au răspuns scurt: Nu ne strică un veac de ocupație germană!“ (p. 60). Și: „Dispozițiunile guvernului și ale conducerii armatei erau să fie lăsați civilii să se manifesteze pînă le-o trece de năduf“ (p. 60). Decupajul de pe harta țării lasă o dureroasă impresie asupra lui Beniuc: „Parcă un chirurg făcuse o crestătură prelungită din Oaș, cuprinzînd Oradea, Huedinul, Clujul, pînă aproape [de] Brașov, întorcîndu-se apoi pe partea sudică și răsăriteană a Carpaților, pînă în nord, în Maramureș, și lăsînd în urmă o dungă de sînge“ (p. 61).
Umilința retragerii se simte în fiecare rînd: „Soldații din zona destinată ocupației horthyste trînteau armele, gradații își rupeau galoanele, blestemau pe rege și pe domni și plecau spre satele lor din nord. Nimeni nu le zicea nimic. Ce să le spui? Puteai oare să-i consolezi? Simțea vreunul dintre noi altceva decît mînie surdă, amestecată cu rușine? Știam că ne retragem, o armată puternică, fără să fi tras un glonte“ (p. 63). Mai exact, „o armată învinsă, fără să se fi bătut și fără să fi fost bătută“ (p. 64).
Are dreptate autorul să socotească, la un moment dat, că: „[…] În materie de scris, fiecare se descurcă singur și devine nemuritor sau moare pe cont propriu, iar dacă mai învie, este treaba urmașilor și valoarea sa intrinsecă“ (p. 51). Pînă la urmă, lucrurile se decid în timp, în trecerea generațiilor…
Publicînd însemnările inedite ale lui Mihai Beniuc – „acest ziar memorialistic“, după cum îi spune el însuși la p. 163 –, Ilie Rad dă prilejul de audiatur et altera pars și contribuie la redeschiderea discuției privitoare la jdanovismul sau stalinismul literar de la noi, dîndu-i posibilitatea uneia dintre vocile cele mai calificate să se exprime despre el. Dar despre asta, poate, cu un alt prilej.