Nicolae Breban nu este scriitorul care să nu disece pînă la capăt situațiile și relațiile alambicate, complexe, în care își plasează personajele. Adesea, cele mai bune comentarii ale cărților sale sînt de găsit în înseşi cărțile sale. Paul este perfect lucid și vede de la bun început potențialul acestui grup, reunit, forțat să devină o comunitate în temeiul admirației, al atracției iraționale pe care Mia Popescu, aparent banala femeie, o exercită în mod diferit asupra fiecăruia: „Cum spuneam, ea este centrul, dar în ființa ei, în măruntaiele ei inefabile, se ascunde cu adevărat centrul în jurul căruia ne învîrtim noi. Unii, cum e bătrînul Bretan, închipuindu-ne că o iubim, e la mijloc un sentiment… ceva ce se clatină între venerație și autocompătimire; pentru alții, cum e fostul ei soț, Popescu, ea, Mioara este tot mai mult – ceea ce înainte, lîngă el, probabil, nu fusese niociodată! – o posesie care nu poate fi înstrăinată, nu poate fi maculată, o posesie unică! Pentru Peter, o curiozitate, cred, cineva care își poartă mîndria ca pe o virtute, acea mîndrie instinctivă și rebarbativă, de bronz, pe care el simte că nu o va poseda niciodată. Pentru tinerelul Virgil Bretan, o aventură carnală fără poezie, un adult care a făcut din el o sculă, un simplu instrument sau, în cel mai bun caz, o răzbunare adolescentină, nu de cel mai bun gust, à la Monte Cristo; soțul acestei femei i‑a sedus Mama! Și atunci, el, băiețelul, îi seduce consoarta, nevăzînd în ea decît acest lucru“.
Privirea exersată a cinicului Paul sesizează de la bun început potențialul ficțional, deviant al unei realități care poate fi inventată, mutată din virtualitatea ei promițătoare în contiguitatea necontrolabilă.
„Ideologia sexului“
Dar ce reprezintă Mioara Popescu pentru Paul? Este ea creația lui, precum ceilalți protagoniști? Este el un Pygmalion, îndrăgostit de Galateea lui? Nu e, oricum, un seducător clasic, un individ cu abilități sociale și nici cu apetit pentru păstrarea sau măcar mimarea unor convenții, a unui protocol pe care seducția l-ar presupune. Dar relația pe care o are cu Mioara nu este de ordin erotic. Sau este de un erotism lucid, permanent înscenat, construit, pe scurt: estetizat. Singura metodă care facilitează contactul lui Paul cu realitatea, de orice natură ar fi aceasta, este imaginația. Privirea sa este una creativă, nu pasivă. Mintea lui deformează permanent lumea din jur, transformînd-o într-o refracție a lumii sale interioare. În orice caz, nimic din ceea ce face Paul nu poate încăpea într-o formă stabilă, precisă, acceptabilă și acceptată. Tensiunea care se iscă între el și femeie nu este una „naturală“: au nevoie unul de altul ca să își pună în lumină aspecte ale personalității fiecăruia, se completează în măsura în care se resping. Sînt, în orice caz, personalități sucite, abisale, dificile, care au în comun patima pentru idee, convingerea că realitatea nu este decît o prejudecată, o formă superficială, de care abia se freacă. Prin urmare, legătura lor este una dincolo de formalism, cei doi se recunosc, își acceptă vitalitatea și își admiră reciproc nebunia. Paul nu poate permite ca o astfel de legătură să alunece în trivial, în frivolitate, de aceea refuză să ducă pînă la capăt actul erotic, pe care îl înlocuiește cu o mai profundă îmbrățișare suspendată care, fiind mai puțin decît o acuplare, este și mult mai mult. În plus, în cinismul său, el definește iubirea, pe care o disprețuiește, drept „ideologia sexului“. Un tipar erotic sau amoros consacrat ar limita relația cu Mia, care e o personalitate singulară, instigatoare, unicul partener pe măsura lui, dar care devine o plăsmuire a sa, o ficțiune, pe care el o scoate din nombrilismul unei existențe ce nu reușește să se exprime și îi dă un destin.
„Libertatea înseamnă să fii vasalul unui stăpîn abstract!…“
Ambii sînt arierați, capabili să-și construiască viețile, ale lor și, orgoliu suprem, ale altora, în funcție de ideea lor de libertate, posibilă chiar și într-un context politic apăsător, sumbru; posibilă mai ales în astfel de condiții oprimante: libertatea de care sînt capabili și pe care, în fond, încearcă să o inducă și celorlalți nu înseamnă posiblitatea de mișcare în social, nici posibilitatea de a dispune de propria persoană în spațiul public. Libertatea vine din interior și se cîștigă de fiecare dată în pofida unor restricții ale sistemului (politic, moral, ideologic etc.); cu cît este mai amenințată, cu atît e mai mare. „Libertatea înseamnă să fii vasalul unui stăpîn abstract!…“, spune, la un moment dat, Paul, reluînd și umplînd cu sens replica bahică a unui poet oarecare. Liber este, deci, cel care se înrobește unui ideal, unei abstracțiuni. Stăpînii concreți nu contează, nici în bine, nici în rău. Nici Paul, nici Mioara nu sînt oponenți ai regimului comunist. Ar însemna să-l ia în seamă, să-i dea o atenție pentru care nu au resurse. Criminal, sumbru, cum este el, stalinismul reprezintă o probă a caracterelor tari, oferă posibilitatea unor experimente, șansa unui joc care se răsfrînge în subsolurile societății, dar se verifică în plan existențial. Lui Peter, de pildă, Paul îi trasează cariera politică, îndemnîndu‑l să pornească de jos, „de la bază“, ca să cunoască realitatea în toate straturile ei și impunîndu-i să nu urce în ierarhie. Adevărata sa existență se va petrece în interiorul cercului, nu în realitatea „exoterică“. Pariul, marele pariu este să-și conserve vitalitatea într-o epocă de mortificare unanimă. Să forțeze nu limitele, ci posiblitățile rar încercate ale acestei realități restrictive.
A rămîne viu reprezintă cea mai curajoasă formă de realitate, unica libertate posibilă: aceea în numele unui ideal abstract, în dezacord cu forma austeră, limitată, a prezentului. Finalul cărții, după ce jocul a scăpat de sub control și Paul a fost nevoit să fugă din el și de el însuși, într-o nebunie pe jumătate reală, pe jumătate trucată, confirmă faptul că acesta este cîștigul suprem: „Dar, vă întreb, cîte istorii își pot găsi, oare, locul într-una sigură? Altfel spus, este ea aceeași, mereu, sau, cum s-ar spune, istoria, istoriile numeroase, picante unele dintre ele, nu cumva, ca și dl Paul, se imită pe sine (pentru a fi cît de cît verosimil, afirmă el pretențios), cu o fervoare pe care n-o s-o înțelegem prea bine niciodată, stîrnind însă admirația, cîteodată, și uimirea entuziastă a celor care profită de ocazie. Cei care, ha, ha, dintr-un fel de întîmplare, niciodată explicată pînă la capăt, se găsesc tocmai acolo, în existență, cum ar veni. Sînt adică, ce mai – cum ei înșiși declară – vii!“.
Fuga
Odată grupul constituit, el evoluează, ideile se propagă, dospesc, se extind, se deformează inevitabil și depășesc conturul cercului. Ia, astfel, naștere o organizație care se extinde în întreaga țară, cu noi adepți și lideri, de care Paul se simte străin, ceea ce îl determină să se retragă, să fugă din propria ficțiune, stîrnind nemulțumiri, într-un solipsism la limita nebuniei. În acest punct, romanul amintește de Bunavestire. Nu aș duce mai departe reconstituirea intrigii, pentru că, așa cum se întîmplă de atîtea ori în romanele lui Nicolae Breban, ea nu contează în sine, nu propune o poveste verosimilă, cu o morală sau cu un sens meticulos construit, ci slujește drept cadru convențional pentru manifestarea unor personaje ieșite din comun. Nu întîmplările, ci confruntările psihologiilor, ale temperamentelor, ale caracterelor contează și în Jocul și fuga. Nu există în acest roman (după cum nu există în romanele lui Breban) personaje banale, de fundal: fiecare are ceva special, ieșit din comun, fiecare își dezvăluie sau își descoperă o latură excepțională a personalității numai raportîndu-se la ceilalți. Evident, tipologiile nu sînt naturaliste, „cópii după natură“, ci mai curînd livrești, principii apte să creeze tensiuni ideatice, „teoretice“. Nu se înfruntă tipologii care tînjesc către verosimilitatea stării civile, ci voințe, energii vitale. Dintre toate, Paul și Virgil Bretan sînt personaje memorabile, care completează seria extraordinară alcătuită din E.B., Paul Sucuturdean, doctorul Minda, Grobei (dar și Lelia Haretina Crăiniceanu), Rogulski, Castor Ionescu.
Deși nu a intrat în calculele criticii literare, Jocul și fuga ne arată un Nicolae Breban în plină forță creatoare, capabil să surprindă la fiecare pagină, să iște conflicte, situații imprevizibile, să creeze tensiune, să gîndească acut, viu, respingînd prefabricatele. Nu e nevoie decît să renunțăm la prejudecăți și să citim. Nicolae Breban a fost și a rămas un mare scriitor.
Nicolae BREBAN
Jocul și fuga
Editura Contemporanul,
București, 2015, 640 p.