Nici măcar Sorin Ovidiu Vîntu…

În cea mai mare parte, Turma păstorului mut, recentul roman al lui Marius Oprea, pare să se conducă după o regulă pe care, destinul punîndu-mă în poziția ironică de a ține un curs despre bestseller, am găsit‑o formulată într-o confesiune de autor a lui Stephen King: esențialul este să spui povestea, și abia apoi să te întorci și să dezvolți oportunitățile simbolice. Autorul, arheolog de formație, sus­ține, în planul autobiografic al cărții, că ar avea puterea să vadă „cu stomacul“ relicvele din sol (cioburi, la început, iar mai tîrziu, după cum știm, schelete – ale victimelor Securității). Ei bine, în forma lui sublimată, acest instinct pare să-l îndrepte și spre locurile în care relatarea cu aparență exactă se convertește de la sine în alegorie. De sub exactitățile unui fragment din jurnalul unei cure de dezalcoolizare iese treptat la suprafață o artă poetică subtilă. O simți începînd cu structura frazei, întotdeauna bine controlată pentru a nu se risipi în sarabanda subordonatelor, și terminînd cu știința de a concentra principalele fire narative, după regula clasică, în răstimpul unei singure zile. Dar marea performanță a lui Marius Oprea este aceea de a absorbi, în anecdotica pitorească și grotescă, amuzantă și sinistră, a unei […]