Minunata nouă lume a lui Donald Trump

După nici două săptămîni de la debutul mandatului său, noul președinte american Donald Trump pune la încercare gradul de reziliență la iliberalism al instituțiilor politice, dar și al societății americane. E ceea ce anticipa deja într-un editorial de la sfîrșitul anului Fareed Zakaria, cel care lansa, acum două decenii, termenul „democrație iliberală“: „Am putea vedea creșterea democrației iliberale în Statele Unite ale Americii – ceva care ar trebui să privească pe toată lumea, atît pe republicani, cît și pe democrați, atît pe susținătorii, cît și pe criticii lui Donald Trump“. După unii comentatorii (de exemplu, Ruth Marcus, în Washington Post, „Trump’s erratic first week was among the most alarming in history“), am asistat la cea mai alarmantă – în termenii ofensivei antidemocratice – primă săptămînă de mandat prezidențial din istoria SUA. După ce și-a început mandatul prin lansarea a două controverse cu care a încercat să deligitimeze presa „liberală“ – prima privind numărul participan­ților la festivitățile de inaugurare, ocazie cu care s-a și lansat teoria „faptelor alternative“ (alternative facts, formula utilizată de Kellyanne Conway, consilieră a lui Donald Trump, pentru a explica sursa afirmației că festivitățile din 20 ianuarie au avut cel mai numeros public din istorie: „And they’re giving – Sean Spicer, our press secretary – gave alternative facts“), și a doua privind așa-zisa fraudare a votului popular –, Donald Trump a început ofensiva prin care intenționează să demanteleze statul „liberal“. Iar această ofensivă se manifestă prin ordine executive (executive orders). Dar uzul și abuzul de astfel de acte administrative au trezit, la rîndul lor, opoziția manifestă a unei părți a societății americane și au dus la mobilizarea instituțiilor care veghează la menținerea echilibrului între puteri și a legalității.

În „minunata lume nouă“ inaugurată pe 20 ianuarie 2017, ca să parafrazăm titlul unei celebre cărți a lui Aldous Huxley, politica Administrației americane pare că începe și se termină prin cultul personalității președintelui Trump. Orice eveniment, fie că are legătură cu politica internațională, de la vizita prim-ministrului britanic Theresa May la Washington la convorbirile telefonice cu șefi de stat sau de guvern (Vladimir Putin, François Hollande, Angela Merkel sau Shinzō Abe), fie că vorbim despre politica internă (spectacolul semnării ordinelor executive), este folosit pentru a sublinia statura universală a noului locatar de la Casa Alba și a exemplifica cum „America înainte de toate“ („America First“, de altfel un slogan al simpatizanților fascismului din America dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial) se traduce mai degrabă prin „Trump înainte de toate“.

Centrarea pe propria persoană și refuzul raționalității politicii (Hannah Arendt avertiza acum aproape opt decenii asupra consecin­țelor unor astfel de evoluții) ar putea, eventual, explica motivele care au dus la emiterea ordinului executiv de vineri, 27 ianuarie, privind interzicerea intrării în SUA a cetățenilor din șapte state musulmane. Punînd pe această listă state precum Siria, Irak sau Yemen, zguduite de războaie civile sîngeroase, Donald Trump a încercat să pună în practică una dintre promisiunile sale extremiste din campania sa electorală privind înăsprirea procedurilor de verificare la intrarea în țară (oricum, cele mai dure din întreaga lume) și menținerea potențialilor teroriști islamici radicali în afara granițelor. Or, acest ordin executiv a pus în evidență o tendință îngrijorătoare privind atît noua administrație, cît și majoritatea republicană din congres: nu vorbim doar despre un act imoral și profund iliberal, ci despre unul de-a dreptul ilegal.

Față de imoralitatea acestui act discreționar care nu recunoaște nici tratate internaționale pe care SUA le-a ratificat de decenii, precum Convenția de la Geneva privind refugiații, nici drepturile constituționale, au reacționat imediat peste 40 de laureați ai Premiului Nobel, zeci de laureați ai unor premii academice de prestigiu (Fields, Turing, Dirac, Clark, Poincaré, Pulitzer, Breakthrough) și mii de profesori universitari din cele mai prestigioase universități americane (conform Washington Post, pînă luni dimineață aceștia erau mai mult de 7.000), care au semnat o scrisoare de protest, cerînd, nici mai mult, nici mai puțin, retragerea ordinului. În același timp, au fost organizate demonstrații în aeroporturile unde persoane venite legal în SUA au fost arestate temporar, un judecător federal a suspendat parțial ordinul lui Donald Trump, iar acesta a trecut la represalii eliberînd-o din funcție pe secretara interimară de la justiție, Sally Yates, acuzată de trădare pentru că ar fi „instigat“, printr-o scrisoare, personalul din subordine să nu aplice decizia președintelui.

Acum, cînd în România asistăm la prima criză politică – la nici o lună de la instalarea noului guvern! – din cauza posibilei și foarte probabilei adoptări a unor ordonanțe de urgență privind grațierea și modificarea Codului Penal, problema uzului și a abuzului de ordine executive are o semnificație particulară. Căci, spre deosebire de ordonanțele de urgență, ordinele executive sînt declarații oficiale ale președintelui american în legătură cu modul în care urmează să funcționeze și să-și folosească resursele agențiile federale aflate sub conducerea sa. În esență, ordinul executiv este expresia directă a modului în care sînt operaționalizate „acțiunile executive“ care derivă din puterea acordată președintelui american de articolul al II-lea din Constituția SUA. Dar un ordin executiv nu poate fi interpretat în nici un caz ca o formă de legiferare, care revine constituțional Congresului. Altfel spus, un ordin executiv instruiește administrația, în sens larg, privind maniera în care aceasta va lucra, dar în cadrul stabilit de Congres, prin legi, și de Constituția SUA.

Asistăm și în America – iar venirea lui Donald Trump la Casa albă nu este decît unul dintre simptome – la un proces de manipulare psihologică ce și-a cîștigat notorietatea în ultimele săptămîni: gaslighting. Aceasta este unul dintre termenii aduși în fața publicului larg, de la „știri false“ și „fapte alternative“ la „post-adevăr“/iliberalism, pentru a explica un proces prin care o parte a societății este supusă unui experiment care afectează percep­ția realității. Gaslighting (concept provenit din analiza comportamentului manipulator de­scris în filmul și piesa de teatru Gas Light – Lumina de gaz) descrie ansamblul acțiunilor care urmăresc să influențeze starea psihică a unei persoane sau grup cu scopul de a leza capacitatea acesteia de percep­ție a realității Și asistăm, ca societate, aproa­pe tranchilizați, la un proces de învestire, prin recursul la autoritate (politică sau televizuală, în cazul nostru), a unui „adevăr alternativ“, în care doar o singură realitate, cea a ma­nipulatorului, este posibilă. Cînd procesul ajunge să fie experimentat la nivel social, unii spun că ar fi chiar parte a războiului hibrid, nu mai putem reduce totul la o singură persoană, ci la o acțiune asumată de o parte a complexului mediatico-politic, de la noi sau de aiurea, care încearcă să controleze percepția realității publicului.