Citeam editorialul Observatorului cultural de săptămîna trecută („Spiritul civic şi dubla măsură“), în timp ce stăteam în faţa calculatorului, gata să încep a-mi scrie „Intersecţia“ cea de toate cele două săptămîni. Eram deprimat de lectura editorialelor politice, atît de cele de aici, cît şi de cele de peste ocean(e) şi mă întrebam: De ce oare? Pe de o parte, realităţile politice sînt foarte diferite de la o ţară la alta, pe de alta, interesele personale, îngrijorările sau satisfacţiile mele se schimbă în funcţie de latitudinile şi longitudinile implicate. La o privire mai atentă, realizam, însă, că nu doar realităţile politice la care mă refer sînt diferite; discursurile, precum şi retorica lor sînt foarte deosebite unele de altele. Mă aflam aşadar în faţa unei dileme de natură semiotică.
Editorialul din Observatorul cultural făcea distincţia între discursul celor „care-şi fac veacul în studiourile de televiziune“ şi gîndurile omului chinuit de rutina cotidianului, bazate pe propria sa percepţie şi judecată. Prăpastia care s-a stabilit între cele două a dus la marasmul politic căruia îi sîntem martori astăzi. O lume a spin-ului se confruntă cu aceea a unei realităţi „imediate“. Un post-structuralist devenit bine cunoscut în a doua jumătate a secolului trecut, Yuri Lotman – caz interesant, şi-a dezvoltat teoriile sale semiotice în Estonia, în plin regim comunist, în anii ‘60 şi ‘70 –, împărţea culturile în „semiotice“ şi „non-semiotice“. Primele ar fi cele definite de o pronunţată tendinţă de a vedea, în toate şi peste tot, semnul şi semnificaţiile sale, în timp ce cele din urmă s-ar raporta cu predilecţie la obiect, la realitatea percepută în mod direct, la un factual care nu e supus unor filtre interpretative complicate. S-ar părea că politicienii, comentatorii din presa scrisă sau media electronică, politilogii şi intelectualii publici aparţin primei categorii; noi, toţi ceilalţi, ne aflăm în cea de a doua. Doar că atunci cînd ne aventurăm în sfera reţelelor sociale, ne transferăm şi noi, vrem, nu vrem (cel puţin în mod parţial), în colportori ai spin-ului, în ecouri ale unei lumi construite pe dialectica semnului şi a semnificaţiei sale. Şi de aici şi pînă la practica intensivă a sofisticii, distanţa este de multe ori greu de stabilit.
Mi-am zis că ar fi bine să fac o pauză şi să mă concentrez asupra unui obiect care să mă elibereze de sub imperiul semanticii; am decis să mă duc la Muzeul de Artă din Baltimore, să văd expoziţia Matisse-Diebenkorn, care urma să se închidă vineri după-amiază. Richard Diebenkorn (1922-1993), un important reprezentant al abstracţionismului expresionist american din a doua jumătate a secolului al XX-lea, a fost extrem de influenţat de Matisse şi, în ultimii ani ai vieţii sale, a abandonat pictura abstractă, în favoarea unui figuratism, abstract totuşi. Ajuns la muzeu, am rămas uimit de aglomeraţia de necrezut de la intrare: „coada“ era asemănătoare celor din aeroporturile internaţionale, înainte de îmbarcare. Ce era de făcut? Aveam de ales între o aşteptare de mai bine de o jumătate de oră şi o trecere în revistă „înghesuită“, executată în mare viteză, muzeul urmînd să se închidă peste o oră, şi renunţarea la vizionarea spectaculoasei expoziţii. Mi-am zis că dacă deja făcusem aşa un drum – de acasă şi pînă la muzeul aflat în centrul oraşului sînt cam 40 de kilometri –, voi aştepta. Dar între timp ce voi face? Voi cugeta, ca bătrînii. Vreau totuşi să văd cum se „leagă“ acest american născut în Portland, Oregon, de pictorul francez postimpresionist, devenit unul dintre părinţii fauvismului, născut în nordul Franţei, cu mai bine de 50 de ani inaintea lui Diebenkorn.
Nu reuşeam însă să mă concentrez: articolul politic-polemic citit cu puţină vreme în urmă nu-mi dădea pace. Ce noimă au asemenea evenimente într-o vreme în care lumea se confruntă din nou, în planul politicului, cu mişcări tectonice care par cu adevărat ameninţătoare? Şi cum se face că acest public american, angrenat, şi el, în acest spasm politic de mare intensitate, rămîne interesat de asemenea mărunţişuri sentimental-estetice? Unde este legătura invizibilă dintre cele două lumi? „Două lumi“, mi‑am spus şi mi-am adus aminte de Lotman şi de felul în care împărţea el lumea, între culturi semiotizate şi nesemiotizate. Şi mi-am dat deodată seama că, de fapt, trăim mereu între aceste două lumi, fiecare dintre noi prezentîndu‑le mereu celorlalţi una dintre cele două feţe ale unui Ianus… semiotizat. Coada la care stăteam se redusese simţitor, dar am hotărît să nu mai aştept. Am coborît scările, mi-am cumpărat catalogul expoziţiei şi m-am întors acasă.
Columbia, 29 ianuarie 2017