În 1619, Descartes se retrăgea la gura sobei, izolîndu-se de gerul iernii (una, se pare, cel puțin la fel de nemiloasă ca aceea prin care tocmai trecem), pentru a-și consulta mintea și inima. Adică, propria conștiință. Ceea ce avea să iasă din acest examen intim și din această stare foarte apropiată de reverie stă pînă astăzi la fundamentul raționalismului. Or, trebuie s-o recunoaștem, pentru noi este cel puțin bizar că o pledoarie pentru rațiune, în sensul tare al termenului, se poate naște din vulnerabilitățile cele mai adînci ale subiectivității. În epoca în care trăim, atît de înclinată să pună, dacă nu între paranteze, în orice caz între ghilimele tot ceea ce ține de „natură“, un asemenea raport între emoții și intelect dă, totuși, senzația unei șocante încălcări a granițelor „firești“ ce separă genurile și speciile.
Frisonul nostru de stupefacție se explică printr-o îndelungată, înrădăcinată și încăpățînată istorie a separării lumii intelectului de lumea emoțiilor. Generații peste generații de scriitori, artiști și gînditori au consolidat convingerea că există o cale a empatiei și căldurii umane și o cale a științei, rece, obiectivă, cinică la rigoare – în orice caz, dezumanizantă. Lumea emoției și a imaginației s-ar dezvolta împotriva celei a rigorii și a preciziei, a calculului, măsurii și conceptualizării. Împotriva acesteia sau, în cel mai bun caz, într-o complementaritate politicoasă, dar non-interferentă.
O atare separație capătă nuanțe în plus într-o lume cu modernitate întîrziată. Atitudinea față de Rațiune și Știință a elitelor românești, de exemplu, a oscilat între doi poli egal de distanțați de adevărata sensibilitate intelectuală modernă. Pe de o parte, discursul științelor a fost adoptat ca obiect de prestigiu. Dintr-o activitate cognitivă și reflexivă, dintr-o experiență menită să redefinească poziția în lume a subiectului cunoscător, cercetarea a devenit, la noi, o oportunitate de a pansa complexele înapoierii față de „lumea civilizată“. Eventual, o altă modalitate de autocelebrare a excepționalismului național. Situație împinsă pînă la extrema caricaturii în comunismul mioritic. Alexandru Mușina spunea că industrializarea postbelică seamănă foarte bine cu un cargo cult: așa cum triburile din Pacific se rugau la avioane făcute din vreascuri, și partidul comunist imita aproximativ ceea ce vedea cu ochiul liber din lumea occidentală, carcasa raționalizată/raționalizabilă, tehnologico-științifică, așteptîndu-se ca această încropeală să ducă de la sine la o societate vie, creativă și prosperă.
Pe de altă parte, elitele locale cu înclinații autohtoniste și nativiste au încercat să ne panseze complexele decretînd, cumva à la russe, că rațiunea rece nu se potrivește sufletului local, că e o expresie a Occidentului dezrădăcinat și dezumanizat. Pentru noi, băștinașii, inteligența analitică și științele pot reprezenta, din cînd în cînd, instrumente utile, dar nu pot și nu trebuie să intre în plămada conștiinței noastre de sine, individuale și colective. O viziune care a ajuns să fie împărtășită de sus pînă jos – de la culmile gîndirii lui Lucian Blaga și Nae Ionescu, pînă în orice vagon de tren în care oamenii discută din plictiseală despre cît de „reci“ sînt occidentalii și cît de „calzi“ sîntem noi.
Un merit extraordinar al operei lui Gheorghe Crăciun este aceea de a fi reușit să arunce o punte peste această prăpastie. Peste această falie ce trece, s-ar spune, chiar prin mijlocul minții noastre colective. De fapt, Gheorghe Crăciun nu a trecut peste prăpastie, ci a anulat-o cu puterea minții. A demonstrat că prăpastia nu există, că nu e decît o Fata Morgana. Cumva ca în parabola Zen despre cum poți extrage dintr-o sticlă, fără s-o spargi, o rață intrată acolo pe vremea cînd era boboc.
Scurt spus, creația lui Gheorghe Crăciun captează, într-un mod tulburător, unic în spațiul cultural românesc (și, probabil, nu numai românesc), reverberațiile emoționale cele mai intense și cele mai fine ale proceselor noastre mentale. Să fie clar: nu este vorba aici despre „inteligența emoțională“ atît de evocată astăzi în ceea ce se numește pop psychology. Nu avem de-a face cu un fel de convenabilă și acomodantă rezonabilitate a emoțiilor sau cu explorarea înnăscutei capacități de a descifra înclinațiile emoționale ale celorlalți. Demersul întreprins de Gheorghe Crăciun se plasează într-o cu totul altă dimensiune. Proza sa este efortul de a explora zona de incertitudine în care din senzații se nasc percepțiile, din percepții, noțiunile, din embrionul răspunsurilor instinctive la stimului, emoțiile și sentimentele cele mai profunde.
Tipul de introspecție dezvoltată de acest autor unic nu defrișează lianele amintirilor personale prinse în conexiuni dintre cele mai năucitoare, așa cum se întîmplă cu literatura pe care o considerăm „psihologică“. Introspecția practicată de Gheorghe Crăciun pătrunde tot mai adînc în straturile de memorie ale omului ca mașină de cunoaștere, ca subiect cognitiv. Proza lui Gheorghe Crăciun explorează orizonturile cele mai îndepărtate ale somatizării mentalului. Miza sa este să descopere tot ceea ce trupul, nu doar creierul, „știe mai mult“.
Spectacolul la care asistăm este al unei duble metamorfoze, mai greu de surprins, în secreta ei intimitate neuronală, decît orice proces de ecloziune a cutăror larve microscopice în documentarele științifice BBC. Sîntem aduși a ne reprezenta cum gîndirea, orice ar fi ea și oricum am defini-o, își nuanțează continuu propriul neant pînă devine un altceva, pînă se transformă într-un fel de substanță diafană și preia funcțiile sensibilității. De asemenea, vedem percepțiile și răspunsurile emoționale exersîndu-se și variind pînă ajung la o formă specifică, ireductibilă, de coerență, la ritmuri abstracte, la serii și grupuri capabile, la rîndul lor, să preia funcțiile intelectului.
Prin aceasta, demersul cognitiv foarte special care este proza lui Gheorghe Crăciun ne reîntoarce nu neapărat la unitatea paradiziacă, ci la punctul de joncțiune, de co-vibrație dintre facultățile noastre fundamentale. Ne face să înțelegem că raționalitatea și corolarul ei, luciditatea, nu ne sînt străine ori ostile, nu ne deformează și nu ne aliniază, ci reprezintă mișcări totodată fine și depline (conferind, adică, experiența deplinătății) ale interiorității noastre.
I s-a reproșat autorului puținătatea epicului ori lipsa creației de personaje. În opinia mea, o oarecare îndreptățire ar putea avea mai degrabă obiecția inversă: că, intimidat de propria sa profunzime și radicalitate, Gheorghe Crăciun a încercat uneori, în mod aproape reflex, să-și protejeze explorările de frontieră prin efectul tranchilizant pentru cititor al convențiilor narative. Dincolo de toate acestea, însă, creația sa rămîne unică și inclasabilă – o verigă esențială, ce nu poate fi înlocuită prin aproape nimic altceva, a relației noastre cu spiritul autentic al acelei misiuni fără sfîrșit de cunoaștere și autodescoperire pe care o numim modernitate. Și o lectură de neocolit, chiar dacă exigentă pînă la extenuare, pentru oricine caută să se ia în posesie pe sine, ca ființă cosmică, generică, rațională și sensibilă totodată.