În toată idila auto-povestitoare ca auto-construcție pe care omul nu contenește s-o depene despre el însuși (pentru că nici nu ar putea să n-o facă), există totuși, astăzi, o utopie ne-arhitecturală, care a devenit realitate omniprezentă, adevărată șarpantă a modernității și posmodernității care, tocmai pentru că a „evadat în realitate“, nu poate fi povestită, nu are poveste, nu permite narațiune. În plus, realizată omniprezent fiind, ea constituie o dublă ofensă la adresa omului, atît a omului „de rînd“, care se auto-povestește și se auto-construiește ca „arhitect“ de sine, prin intermediul ideii eroice de arhitectură, cît și a arhitectului propriu-zis, „onto-poiet“ de meserie.
Despre ce este vorba? Este vorba despre ideea de panopticon. Panopticonul nu este arhitectură, ci o schemă ideală, un dispozitiv care a supus întreaga arhitectură. Panopticonul nu este arhitectural, ci filozofic, și tocmai pentru că nu este propriu-zis arhitectural, ci filozofic, adică ideal, și-a subordonat arhitectura și a devenit singura utopie realizată, adică singura an-utopie și, nici măcar o dis-topie, ci o „topie“ propriu-zisă, un topos care nu se lasă „cronotopizat“: o „utopie“ fără poveste și care interzice orice narațiune, tocmai pentru că a înfrînt și și-a subordonat însăși arhitectura. Cîmp-mediu de existență, care nu se lasă constituit, povestit, arhitectura(li)zat ca lume. Deși locuim în panopticoane, de fapt sîntem internați în lumea-panopticon actuală.
Ideea an-arhitecturală și, deci, a-narativă panoptică, utopie de utopie devenită „topie“, a fost propusă de la sfîrșitul secolului al XVIII‑lea de filozoful Jeremy Bentham, adevăratul creator al utilitarismului englez, și, deși a fost scoasă din invizibilitatea nechestionabilă a evidenței de către Michel Foucault, în epocala sa carte, la propriu, A supraveghea și a pedepsi, din 1975, dominația ei totală nu a putut fi știrbită. Tocmai pentru că nu poate fi povestită și nu e arhitectură, ci schemă, dispozitiv optic de producere a asimetriilor de putere, a societății ca rețea de putere, ideea panoptică nu poate fi criticată și combătută. Panoptic e ochiul însuși, iar schema panoptică e omniprezentă în toate comportamentele noastre, prin care vrem să vedem fără a fi văzuți, deci a dobîndi avantaje unii asupra celorlalți. Descoperirea arhimedică a lui Michel Foucault a fost că arhitectura societăților umane se bazează pe ideea panoptică, adică pe relații de putere. Puterea este armătura societății.
Ideea panoptică are însă și caracter istoric, cu toată eficacitatea ei datorată tocmai idealității trans-arhitecturale. Dacă în descrierea lui Bentham și în analizele lui Foucault, omul constituie ținta și suportul de vizibilitate prin care oamenii se separă de o parte și de alta a puterii – vă amintiți de plasarea oamenilor de supravegheat (fără subiect supraveghetor obligatoriu) pe circumferința zidului exterior, între două ferestre, ca între lama și lamela unui microscop, decupîndu-se în negativ, ca niște umbre chinezești –, acum omul nu mai e ținta, obiectul privilegiat, eroul deviant de urmărit, ci a devenit ceea ce Bentham numea „dead zone“, adică spațiul rezidual, indiferent, fără poveste, dintre turnul central și zidul circular periferic.
Omul contemporan nu mai este ținta privilegiată a supravegherii, ci a devenit mediu „invizibil“ al propagării divinității luminii privirii născătoare de putere. Trăim între ecrane, sîntem tot mai mult mediul, „aerul“, elementul de pură propagare a luminii impersonale crato-poietice.
Iar cu această devenire monstruoasă, cu advărat post-umană, a unei idei deja monstruoase, arhitectura nu poate, nu are cum să se lupte. Neo-nano-panoptismul actual, capilarizat, este de nepovestit și, deci, de necombătut. Iar arhitectura nu face decît să-i dea curs, să-l ilustreze, căci el reprezintă o mare invitație, de nerefuzat, la construcțiile asimetrizante de putere, în frunte cu falsele transparențe și cu falsele deschideri ale unor construcții, care nu vor decît să conțină, substituindu-se lumii. Schema panoptică subîntinde arhitectura, care nu face decît s-o incarneze și, astfel, s-o camufleze, dîndu-i trup. Panoptismul este un spirit propriu-zis diabolic, dat fiind că șoptește la urechea arhitectului că poate construi capcane ale umanului, ca poate organiza umanul. Numai Diavolul îl poate face pe om să se creadă Dumnezeu. Panoptismul întruchipează oroarea unei Idei platonice pogorîte direct pe pămînt, adică, tocmai, nemediate și, probabil, imposibil de mediat arhitectural. Dumnezeu îi revelase lui Moise Legea scriind-o în piatră, dar nu sub formă de arhitectură, ca acum, cînd Panopticonul e Legea, care nu mai intentează, ocazional, procese, ci organizează viața însăși ca un proces, ca (în) Procesul.
Tocmai cu facilitatea inenarabilă, profund ofensatoare, are a se lupta arhitectura, încecînd să revoluționeze distribuirile de vizibil și invizibil, interior/exterior, privat/public și falsele accese și egalități, în capcana cărora arhitectura contemporană continuă, încă, să-i momească pe oamenii care nu se întreabă de ce, deodată, poveștile au secat, au devenit imposibile – sau uniforme, ceea ce e totuna. De ce, altfel spus, arhitectura nu mai este poveste.
Arhitectura fără poveste este moartea arhitecturii. Omni-micro-panoptismul arhitecturii contemporane – capcană pentru om, capcană pentru arhitectură – înseamnă moartea construită, adică asasinarea înseși ideii de arhitectură ca planificare limitată, „la scară“ umană, a omului la scara întîlnirii cu celălalt.