Remembrat

„Nu mai vreau să înghit decît/ ceea ce le‑ar putea linişti pe girafe/ cînd peste ele se năpusteşte/ în mijlocul savanei/ p a n i c a/ mi se rupe de leii precişi din documentare/ aici e vorba de ceva mai sălbatic/ eu nu sînt om, eu sînt girafă/ şi de la înălţimea asta am văzut/ cum se chinuie invalizii, cum/ sînt umiliţi, cum duc suferinţa/ singuri, cu opinteli şi speranţe/ deşarte, cum li se umezesc/ bandajele şi se roagă la un/ dumnezeu care îşi face/ siesta într-o staţiune de lux.“

(Dintr-o junglă în alta)

 

Nu avem o cultură a pseudonimului (ce să mai spun a heteronimului), care nu e neapărat o formă de disimulare, cît o nevoie de forjare a unei personalităţi literare (noi). Desigur, mefienţa e dată de miza pe autenticitate, însă de multe ori poţi fi mai autentic atunci cînd n-o cauţi cu tot dinadinsul, adică mascat. Ocazional, pseudonimul se poate dovedi un veronim, de fapt, fiind ales tocmai pentru a răspunde mai lejer unor necesităţi pur interioare, de clarificat în şi cu sine.

Am ales o carte din 2015, mai degrabă ignorată sau prost înţeleasă şi comentată (dacă nu chiar cu destulă rea-voinţă): Dezmembraţi de Adriana Carrasco. Dincolo de amănuntul că poate să fie vorba despre un pseudonim ori nu (fapt devoalat de unii cu surle şi trîm­biţe pline de tendenţiozităţi, care nu fac cinste nimănui), volumul acesta, apărut la Casa de Editură „Max Blecher“, absolut oricine s‑ar ascunde în spatele său, nu e nicidecum o farsă. Misiunea criticului, pe de altă parte, nu e să vorbească despre nume, ci despre text. El nu scrie doar pentru a provoca tornade într-un pahar cu whisky, enervînd gratuit, numai pe valul ieşirii în faţă din lipsă de altceva, nici ca să nu piară peste noapte sistemul de contre al literaturii, cum îndeobşte susţin cronicarii (ce critică, uneori, numai de dragul de‑a critica sau, poate, pentru a-şi face un nume), ci, horribile dictu în ziua de azi, cine o mai fi şi ăsta, pentru sărăcan de el, cititorul. De poezie, în acest caz. Departe de mine gîndul să îi fac un portret-robot acum, poate cu altă ocazie, dar lectorului acestuia, aşa pricăjit cum e, neluat în seamă de mai nimeni, puţin îi pasă lui de luptele intestine din mediul nostru literar (că vorbim despre tineri aflaţi la cuţite cu alţii ori de războaie de uzură între „generaţii“ – ca să folosesc un cuvînt sterp şi calp care nu şi-a găsit încă sfîrşitul, deşi e pe drumul cel bun). Ce-ar fi să nu se mai scrie cronici în totală desconsiderare faţă de cititor, ci acut, spre luarea lui în primire? Nu o cronică de întîmpinare a volumelor nou-apărute, ci un text de întîmpinare acută a potenţialilor lectori!

Cum intrăm la bănuieli

Întorcîndu-mă la subiect, o fi la mintea cocoşului că, dacă nu găseşti nicicum informaţii despre Adriana Carrasco pe internet (cu toţii putem căuta, e la îndemîna oricui, nu doar pentru te miri ce nou critic literar), vei cam intra la bănuieli. Aşadar, nu trebuie să vină cutare să-ţi spună e făcătură, n-a scris‑o el, ne-a dus pe toţi de nas. Legat de acest aspect sensibil, sînt perfect de acord cu Magda Cîrneci, în felul cum a înţeles să îşi manifeste reacţia din Revista 22 faţă de volumul în discuţie: „Strigătul acesta impresionant, aproape apocaliptic, nu e scris de o tînără lesbiană din Mexico City, ci de un tînăr poet român exasperat de conformismele şi ierarhiile literare locale. Dacă e aşa, atunci Claudiu Komartin a reuşit o lovitură excepţională“. Asta era de remarcat: originalitatea rebranduirii unui poet de prim calibru al literaturii române actuale. Există ceva similar? Nu cred.

Au spus-o mulţi, nu pot decît să le dau dreptate şi să întăresc o evidenţă: Claudiu Komartin face pentru poezia contemporană mai mult decît o pleiadă întreagă de instituţii. Iar cînd spun „face“, nu vreau să spun „se face“ că „face“. Nu, Komartin scrie, traduce, lucrează pe text (în draci!), redactează, editează, promovează (nu doar poeţii publicaţi la editura lui) – şi lista poate continua. Casa de Editură „Max Blecher“ şi clubul de lectură omonim, revista Poesis Internaţional sînt ceea ce poate fi mai bine‑venit şi bine făcut în peisajul poetic autohton, cu deschidere cît cuprinde şi dincolo de hotare. Mai puţin s-a vorbit despre ipostaza komartiniană de traducător în ale poeziei – deşi, aici nu prea de­spre traducere e vorba, ci despre transpunere, dacă nu cumva reinventare.

„Eu só trabalho com achados e perdidos“, iată cum sună mottoul Dezmembraţilor, din Clarice Lispector, în traducere aproximativă „Eu am treabă numai cu pierduţii întru libertate.“ Fapt e că am citit cu entuziasm cartea. Prima reacţie a fost una empatic-ataşantă, ca de la traducător-poet la poet-traducător: în primul rînd, o versiune jos pălăria, suna excelent în româneşte! Numai că prea era bună tălmăcirea, versurile sunau prea limpede, ca într-un vis în care imaginile îţi sar în ochi ca fiind mai reale decît cele echivalente din realitate. Cu alte cuvinte, am început să surîd, mă aflam în faţa unor poeme originale. Nu degeaba menţiunea de pe pagina de gardă spune traducere „în română“, şi nu „din spaniolă“. Pe de altă parte, cele două nume, respectiv prenume, de pe copertă, au acelaşi număr de silabe şi litere. Cu alte cuvinte, m-am bucurat. Îl aşteptam pe Claudiu cu texte noi, altfel, de mult timp. Că veneau cu pseudonim nu le ştirbea cu nimic, ba dimpotrivă.

Alternanța revoltei

Mi-a plăcut alternanţa revoltei, cînd vehementă, cînd reţinută, poemele, fie percutante, fie uşor lungite, pentru că ritmul şi economia volumului o cereau, în sfîrşit, cum Adriana Carrasco face nu artă poetică (deşi sînt multe poeme aşa), ci mai degrabă ceva ce s-ar numi artă biografică (dacă formula nu ar suna căznit). O poezie foarte uşor taxabilă drept „mizerabilistă“ (dacă epitetul n-ar fi absolut mizerabil, căci poezia nu poate fi aşa, eventual vieţile noastre sînt o mizerie, nu de­scrierea lor, la fel cum relatarea unui vis nu are cum să fie „onirică“), sau „minimalistă“ (dacă idem, adică minimalizator). Acum, în ceea ce priveşte mai sus menţionata ars biographica, deşi contrafăcută (sau poate că tocmai de-asta, cu multe efecte de recuzită, ce ţin de „culoarea locală“, cum ar fi uraganul Fausto, străzile şi cartierele din Ciudad de Mexico, tăietorii de agave), să luăm, spre exemplu, cîteva pasaje din poemul ce deschide cartea, Citindu-ţi scrisorile, Alejandra: „Eu rîd cînd sînt lovită şi arunc înapoi/ către lume flaconul ăsta cu acid/ care-a desfigurat o generaţie întreagă“ – oare putem citi printre rînduri generaţia 2000? – sau, cînd vocea se victimizează aparent facil, „părea că/ am fost programată de la naştere/ să fiu victimă./ Eu, care sînt încăpăţînată şi rea,/ […]/ care le arunc în faţă literaţilor/ tot adevărul despre mamele lor şi/ care le-aş scoate ochii cu ghearele“, pentru a da pe urmă de înţeles că, de fapt, serveşte anti-fraze precum „iubesc emoticoanele hidoase de care/ poezia mea-i plină şi de pe urma cărora/ mai mult ca sigur o să mă-mbogăţesc“ – de citit, altfel spus, pe dos, cu semn schimbat. Simbolurile respective sînt mici plusări debarasabile. Poemul biografie (I) începe din nou victimizator („deja obosită înainte să-ncep/ un experiment genetic ratat“ etc.), pentru a se redresa („şi totuşi am tras de mine cu încăpăţînarea a/ trei generaţii“), dar numai în aparenţă, căci deziluzia paşte la tot pasul („mai curînd o ciozvîrtă/ cu ochii apoşi visînd să elibereze/ toate celelalte/ ciozvîrte/ cărora nu li s-a dat nici o/ şansă/ oare ce o fi fost în capul meu?“).

Mottoul depunea deja mărturie pentru personajele acestui volum: ei sînt marginalii, cei lăsaţi de izbelişte, minoritarii, cei batjocoriţi aproape prin simpla existenţă a celorlalţi, înjosiţii, umiliţii şi obidiţii, cei neajutoraţi cumva parcă de la natură, oamenii simpli, în fond, nu complicaţii, nu fiţoşii, nu cei înglodaţi în complacere, în ipocrizie. Komartin-Carrasco lansează butade fără drept de apel: „Mă lasă rece că nu sînt bine‑venită în/ nici o casă locuită de oameni/ decenţi./ Din partea mea,/ oamenii decenţi pot să-şi dea foc“ (Dă-mi un motiv); „Şi totuşi naturii i se rupe de bunul-simţ/ naturii i se rupe de tot – dovadă că omul e încă îngăduit“ (Vacuum). Versuri ce te pot, pe urmă, bîntui: „Doar vouă, celor nemîngîiaţi, vouă, celor neocrotiţi,/ mă arăt întreagă şi/ numai voi m-aţi putea recunoaşte cînd/ răscolesc prin straturile compacte de abandon/ şi uitare“ (prin straturile compacte). Pentru că – aşa o fi, sau ba – „învinşilor li s-a lăsat poezia“ (Vacuum). Or, asta nu poate prilejui decît apostazii, proferate pe un ton blasfemator: „cum străpunge Dumnezeul lor/ bun burta femeilor credincioase/ cum o umple cu chisturi lilá// sînt aici, Maria, un peşte cu cîteva oase,/ umilită şi scuipată în lume din mila/ poporului muncitor“ (fără apărare); „Fecioara din Guadelupe/ şi toţi îngerii pe care i-am blestemat/ să se prăbuşească/ pentru a-ţi face loc, mult prea tîrziu,/ nenorociţii ăia de îngeri care nu vor/ şti niciodată nimic“ (Bocet pentru Enrique Osorio).

O primejdie ce stă să se producă

Poemele se nasc din ură, înverşunare, violenţă şi furie. Doze deloc neglijabile de isterie, paranoia şi versatilitate, într-o adresare cînd la persoana I, cînd la a III-a, ba chiar a II‑a, respectiv la persoana I plural, chiar în acelaşi text: „Prea şleampătă să-mi pună mutra/ în panoul din care zîmbesc/ tîmp angajaţii-model,/ prea greu de convins,/ prea plină de viaţă şi de păreri/ pentru patronii care te tratează ca/ pe o vită numai bună de muls./ Nu deznădăjdui, mi-am zis –/ o să vină şi vremea noastră,/ Adriana“ (Toţi banii din lume). Apoi, după cum spuneam, există reminiscenţe de ars poetica. În fond, găsim expresii de genul „asta e poezia“ (cenaclu), ba chiar un text intitulat nici mai mult, nici mai puţin decît arte poetice sugrumate – nu se afişează nicidecum, însă, vreun poem despre cum se scrie un poem, ci un jemanfişism teribil de asumat: „aici ar trebui să fac o poveste/ sau o metaforă inspirată să spun ceva despre luna/ ca o ţintă de tir. mi se rupe de asta“ (cum să mai spui inimă cînd –). Metadiscursul va culmina brusc în poemul intitulat Legiune: „Mi se spune că poeziile mele par/ scrise de mai mulţi poeţi, de mai multe/ voci care se ridică şi coboară în/ întuneric, ca mîinile dirijorului atins de Alzheimer,/ pentru că fărîmiţarea limbajelor a-nceput/ şi extincţia este aproape.// Foarte bine.// Mă voi semna Legiune şi voi intra/ într-o turmă de porci. […]// Atunci să văd care dintre voi, poeţi de doi bani/ şi fii de curve zgîrcite, o să aveţi curajul/ să mă scoateţi de-acolo“.

Un orgoliu frustrat, fiindcă ultragiat. Care se naşte, cel mai probabil, dintr-un profund dezgust faţă de lumea literară de la noi şi aiurea, cu veleitarismele ei (critice) de duzină. O superbie cuplată cu insolenţa specifice unui Rimbaud, să zicem, evocat, de altfel, cu data decesului: „scrie cel care va muri într-o zi fără semnificaţii precise/ 10 noiembrie 1891 pe un pat infect de spital“ (Instinctual). Întreg volumul îţi transmite o senzaţie de pericol inerent, o primejdie ce stă să se producă, un fel de revoltă în aşteptarea a ceva de neocolit. Adriana Carrasco nu o să mai dea curînd semne de viaţă, Claudiu Komartin cu siguranţă ne pregăteşte ceva.