Cine frecventează colecţiile de periodice de acum 80-90 de ani are adesea un uşor sentiment de déjà vu, déja vécu parcurgînd articolele de opinie, polemicile, dezbaterile, anchetele nelipsite din paginile ziarelor şi ale revistelor – cu diferenţa că aceste publicaţii erau mult mai numeroase (chiar şi în mici oraşe de provincie precum Cîmpulung-Muscel sau Găeşti!) decît şi-ar putea imagina un cititor de presă din 2017. Atmosfera în care intrăm este una familiară, pentru că regăsim aici multe dintre temele aflate astăzi la ordinea zilei – în viaţa literară, de exemplu. Evident, schimbînd ceea ce este de schimbat; în primul rînd, un anumit tip de discurs, care acum ne-ar putea părea vetust. Începînd cu perpetua interogare a „crizei“ culturii române şi sfîrşind cu disensiunile ce agită Societatea Scriitorilor Români. Curge multă cerneală pe tema unor premii controversate acordate de SSR (în 1928, de pildă, Arghezi concurează la un astfel de premiu cu volumul Cuvinte potrivite şi pierde în faţa lui… Alfred Moşoiu) sau în chestiunea conflictului dintre „tineri“ şi „bătrîni“ ori dintre progresişti şi conservatori. Urgenţa unei reforme a învăţămîntului e mereu repusă pe tapet; şi nu există publicaţie interbelică în care să nu fie denunţată, din toate direcţiile posibile şi cu parti-pris-urile specifice, corupţia societăţii româneşti… Oameni politici, gazetari, literaţi dau impresia că se implică într-un război cotidian de uzură ca într-o veselă apocalipsă. „Procesul Cocea – Regele Ferdinand începe“ – titrează (în 1923) Facla. „Învăţătorii şi preoţii scoşi din viaţa politică. Guvernul intenţionează să le ia dreptul de a fi aleşi în Parlament“ – citim într-un număr din Săptămîna muncii intelectuale şi artistice (2 februarie 1924). Preşedinte al Consiliului profesoral de la Filologia bucureşteană, Ovid Densusianu susţine desfiinţarea Institutului de literatură prezidat (din 1921) la Facultatea de Litere de Mihail Dragomirescu – informează, prin 1926, Rampa şi Viaţa literară. Tot Viaţa literară găzduieşte, în mai cîteva numere din 1933, materiale despre Asociaţia Scriitorilor Români Independenţi, o grupare de scriitori, în general tineri, ce se dorea o alternativă la SSR – un fel de ASPRO al anilor ’90-2000… Politicul şi culturalul se amestecă spectaculos, realitate pe care (din raţiuni „didactice“, poate) manualele noastre de istorie şi de literatură (cele de ieri, ca şi cele de azi) o ignoră cu superioritate.
S-ar putea scrie o teză amplă despre dezbaterile iscate în jurul conceptului de „criză“ în diferite etape ale istoriei noastre culturale (şi implicit literare). E de cercetat dacă tema revine periodic – cu mai mare pregnanţă în anumite epoci (în anii ’20 şi ’40, de exemplu, ca şi în anii ’90 şi în preajma lui 2010; dar şi – într-o manieră mai aparte – în deceniile şapte şi nouă) – sau dacă nu cumva ea rămîne o constantă pe agenda publică, indiferent de „sezon“ ori de inevitabilele schimbări de paradigmă. Sentimentul urgenţei, ca efect al unei „crize“ căreia i se caută şi i se analizează cauzele, dimpreună cu posibilele remedii, pare a fi una dintre temele fondatoare ale culturii/literaturii române. Obsesia „adamismului“ şi întrebarea – de mult clişeizată – „Ce-am făcut în ultimii 2000 de ani?“ nu sînt străine de acest fenomen. Chiar şi în perioade culturale care, privite de la o oarecare distanţă temporală, sînt caracterizate ca înfloritoare, sentimentul „crizei“ persistă.
„Vastă anchetă“, cu 22 de personalități culturale și politice
În anii ’20, literatura română se află încă într-o etapă de acumulări, de aşteptare, de pregătire a masei critice. Dar lucrurile se mişcă, totuşi, într-un ritm mai alert şi într-un chip mai radical decît cei care participă activ, în acei ani, la viaţa literară. Revistele culturale din acei ani abundă în constatări pesimiste şi în lamentaţii. E firesc pînă la urmă ca, aflat în miezul evenimentelor, neavînd, deci, perspectivă, să nu observi că, în numai trei-patru ani de la încheierea războiului, s-au ivit în literatură Lucian Blaga, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Barbu sau Camil Petrescu şi s-au impus autori ca Liviu Rebreanu. O dezbatere din 1923, iniţiată de revista Facla literară (supliment al Faclei lui N.D. Cocea, apărînd din februarie pînă în mai 1923, în 16 numere cu totul), scoate în evidenţă această (firească, repet) opacitate.
Chiar din primul său număr (apărut la 1 februarie 1923), Facla literară invită la „o vastă anchetă“, cu participarea unui număr cît mai mare de scriitori, gazetari, artişti, personalităţi ale vieţii publice, pe tema – foarte generoasă şi mereu preocupantă, vedem azi – a unei aşa-numite crize a literaturii române (şi a artei româneşti, în general). Ancheta propune două întrebări – formulate, probabil, de directorul revistei, N.D. Cocea –: „1) Cum vă explicaţi că operele literare şi artistice româneşti nu corespund sufletului şi inteligenţei poporului nostru, că sînt cu mult mai prejos şi decît simţul artistic al maselor şi decît vremurile în care trăim?/ 2) Ce-ar fi de făcut, în mod practic, ca să remediem această stare de lucruri şi ca să însufleţim mişcarea noastră artistico-literară?“.
Întrebările – într-o exprimare care acum, după mai bine de 90 de ani, ne poate părea stîngace sau, în orice caz, absconsă, cu sintagme demonetizate ori chiar compromise între timp – sînt urmate de unele precizări destul de tranşante, care nu menajează deloc eventuale susceptibilităţi „patriotice“. Intenţia nu e nicidecum „demolatoare“, textul lui N.D. Cocea enunţînd, în termeni cît se poate de rezonabili, datele unei probleme – starea culturii/literaturii româneşti după 1918, în foarte tînăra Românie întregită – şi lansînd legitime întrebări prospective. E adevărat, nu foarte comode:
„Trebuie să recunoaştem totuşi că, în comparaţie cu alte neamuri, neamul nostru n-a dat pînă acum nimic de seamă, nici pe tărîmul artelor, nici pe cel literar. Un popor numeros ca al nostru, tînăr şi viguros, după 50 de ani de cultură, n-a reuşit să dea viaţă unei singure opere cu adevărat universale şi n-a reuşit să afirme, printre gloriile lumii, un singur nume necontestat. Pe cînd în editurile Occidentului apar zilnic opere ruseşti, finlandeze, cehe, iugoslave, pînă şi bulgăreşti, cartea românească, opera care să reprezinte cu cinste un popor de 15 milioane, lipseşte cu desăvîrşire. Nu putem avea măcar mîngîierea că străinătatea ne ignorează cu rea voinţă. Adevărul trist, pe care trebuie să-l mărturisim onest, şi sincer, măcar între noi, e că în materie de artă n-avem nimic demn de invidiat şi nimic de exportat. Sîntem, pe scara literară şi artistică a popoarelor, pe treapta cea mai de jos. Cîteva versuri de Eminescu şi comediile lui Caragiale nu pot justifica existenţa noastră printre naţiunile civilizate ale lumii. Tot aşa cum nu o justifică bogăţiile petrolifere, minele, pădurile, gazul, metalele, armatele sau politicienii. Păcură se găseşte şi în Mosul. Păduri sînt şi în Patagonia“.
O întrebare suplimentară se conturează spre sfîrşitul articolului (nesemnat, dar scris, după toate probabilităţile, de N.D. Cocea): ce se poate face, pe de o parte, pentru încurajarea artiştilor români şi, pe de alta, pentru promovarea artei/literaturii româneşti în străinătate? – interogaţie de actualitate şi în 2017. Răspunsurile – publicate de-a lungul a şase numere de revistă (nr. 1-5 şi 7), în ordinea în care fuseseră primite la redacţie – nu vor fi nici ele concesive. De notat că aproape toate se vor opri îndeosebi asupra celei de-a doua întrebări, cu amănunţite consideraţii pe tema traducerii şi a promovării literaturii române peste hotare. Participă la discuţia deschisă de revista lui N.D. Cocea 22 de personalităţi culturale şi politice din generaţii diferite, de la bătrînul Ioan Slavici la mult mai tînărul Camil Petrescu – punctele de vedere exprimate indicînd, pe alocuri, un fel de tir încrucişat.
O perioadă de efervescenţă, de entuziasm inovator, printre ale cărei apariţii editoriale se numără destule titluri de referinţă (pe care timpul le va confirma, clasicizîndu-le), e percepută de participanţii la ancheta Faclei literare ca un interval de decadenţă, de accentuare a tendinţelor mimetice, criza culturii române – reflex al unei crize sociale, politice, economice etc. – fiind descrisă, ce-i drept, ca direct legată de o criză culturală generalizată în mai toată Europa, după ieşirea din război.
Bilanț literar după Marea Unire
Şi totuşi, un bilanţ oricît de superficial al producţiei editoriale româneşti din intervalul 1919-1923 ne arată că situaţia nu era chiar atît de dramatică, cel puţin în literatură. Blaga publică Poemele luminii şi Paşii profetului şi drama expresionistă Zamolxe, iar Ion Barbu, placheta După melci; Ion Pillat – Grădina dintre ziduri şi Pe Argeş în sus. După nuvelele din Răfuiala (1919) şi după Catastrofa, Liviu Rebreanu se impune definitiv prin Ion (1920) şi Pădurea spînzuraţilor (1922). Hortensia Papadat-Bengescu debutează cu volumul Ape adînci (1919), urmat la scurtă vreme de Sfinxul, Femeia în faţa oglinzei şi Balaurul. În 1919, E. Lovinescu îşi adună o serie de articole de atitudine sub titlul În cumpăna vremii. În acelaşi an, Sadoveanu şi Topîrceanu scot, la Iaşi, săptămînalul Însemnări literare, în timp ce la Bucureşti se lansează Sburătorul lui E. Lovinescu şi Ideea europeană a lui C. Rădulescu-Motru. În 1921, apare, la Cluj, revista „tradiţionalistă“ Gândirea, iar în 1922, se lansează, sub directoratul lui Ion Vinea, o publicaţie de avangardă, Contimporanul. Adrian Maniu publică Din paharul cu otravă, volum de proze poematice, oscilînd între fantastic şi mitologic (1919), F. Aderca, Domnişoara din strada Neptun, iar Ioan Slavici, Închisorile mele (ambele di 1921). La Teatrul Naţional este pusă în scenă (în 1922) o piesă a lui Camil Petrescu, Suflete tari. B. Fundoianu provoacă un mic scandal prin eseurile din Imagini şi cărţi din Franţa, intrigînd prin afirmaţia potrivit căreia cultura română se construieşte ca o colonie a culturii franceze… Şi jocul bilanţier ar putea continua.
Cîteva răspunsuri
Revenind la ancheta din Facla literară, decupez mai departe, plasîndu-le într-un mozaic care sper să vorbească de la sine, extrase din răspunsurile trimise la redacţia revistei lui N.D. Cocea. Multe dintre ele fac un ocol printr-o serie întreagă de alte probleme, mai mult sau mai puţin insolubile, ale societăţii româneşti a epocii, legînd presupusa criză a literaturii de o criză generală de sistem şi, între altele, de un impas al învăţămîntului. Politicianul ţărănist Nicolae Lupu – care vituperează împotriva unei „oligarhii epuizate care poate da cel mult politicieni cu apucături levantine şi poeţi anemici“ – deplînge, de exemplu, faptul că absolvenţii şcolilor româneşti sînt recrutaţi de „cruda stăpînire actuală“ în special ca „feciori pentru saloanele şi dancingurile ei somptuoase“ sau ca „nefericiţi lefegii, instruiţi atît cît trebuie ca să poată redacta o adresă oficială şi lipsiţi cu totul de cultură generală ca, pentru salariile lor de foame, să nu poată avea nici gînduri libere, nici pretenţii prea mari“. În termenii noştri de azi, ar fi vorba de o şcoală care produce absolvenţi pentru… loisir (consum) şi birocraţie…
„Cum vreţi […] s-avem o literatură la înălţimea inteligenţei neamului românesc, cînd neamul acesta e ţinut în iobăgie economică şi politică şi în cel mai odios întuneric intelectual [?] De unde vreţi să răsară poeţii, scriitorii? Din rîndurile milioanelor de ţărani. […] Pentru ei nu există nici cărţi, nici şcoli. Şi cînd se clădesc şcoli, se ridică pereţi rigizi şi morţi, în cuprinsul cărora nu e loc nici pentru suflet, nici pentru inteligenţă“.
La întrebarea de ce nu avem o literatură suficient de valoroasă şi de reprezentativă pentru ethosul românesc, Gala Galaction răspunde printr-o altă interogaţie – retorică: „De ce nu avem azi, în România Mare, viaţa normală, administraţia cinstită şi coeziunea sufletească, pe care le vedem prin alte părţi şi pe care ni le dorim şi noi din toată inima?…“. Literatura unei naţiuni înfloreşte în special în epocile de „odihnă glorioasă“: „Nu este deci de mirare că Hasdeu, Odobescu, Eminescu, Grigorescu, Coşbuc s-au ivit […] între anii 1859 şi 1914“. Întrucît, crede Galaction, „am suferit şi am sîngerat mai mult decît ungurii, ruşii şi decît toţi ceilalţi vecini“, „o splendidă confuziune domneşte în tot ce gîndim şi întreprindem, deci şi în literatură“, scena literaturii române împărţindu-se între „cîţiva scriitori naţionalişti, straniu de descumpăniţi“, „cîţiva scriitori umanişti liber cugetători, copleşiţi, uşor intimidaţi şi discreditaţi de greşelile comuniştilor de la noi şi de aiurea“ şi, în fine, „cîţiva poeţi şi scriitori, fără vreun credo filozofic şi social, mînîndu-şi, plictisiţi, versurile şi proza din revistă în revistă“.
Sever Dan le recomandă artiştilor „să nu mai privească viaţa prin cadrele unui geam de cafenea“, iar Vasile Savel pretinde că „ne lipseşte un mediu literar, deşi există destule bisericuţe de hîrtie“ – afirmaţie uşor de contrazis azi, cu o mulţime de argumente de istorie literară, între care mulţimea şi diversitatea publicaţiilor culturale/literare (destule dintre acestea profesionist editate) sau forţa de emulaţie a anumitor grupări artistice.
Istrate Micescu (jurist şi politician liberal) se exprimă casant: artiştilor noştri le-ar lipsi „cultura generală solidă“. Iată de ce „arta noastră naţională nu are nici destul exotism, nici destul umanitarism, pentru a deveni universală, ci păstrează o linie medie, care nu poate interesa străinătatea“. Vădit deranjat de atari alegaţii, Liviu Rebreanu atacă frontal, ironizîndu-şi contraopinentul şi acuzînd iresponsabilitatea politicienilor faţă de cultură:
„Mi se pare că literatura românească e cel puţin tot atîta la «înălţimea vremurilor» ca şi politica, diplomaţia, economia naţională, ştiinţa, ziaristica […]. Nici d. Istrate Micescu n-ar putea spune că nivelul parlamentului sau al avocaţilor români ar fi mai ridicat ca al literaţilor români, în comparaţie, de pildă, cu parlamentul, avocaţii şi literaţii francezi, englezi şi alţii… Cultura adîncă ne mai lipseşte tuturor, nu doar scriitorilor!
Înainte de a trece dincolo de hotare, literatura ar trebui să pătrundă mai în adîncime aici la noi. Statul, care cheltuieşte atîtea milioane pentru cîţiva actori privilegiaţi, ar putea cheltui măcar pe jumătate pentru literatură, înmulţind bibliotecile şi stimulînd astfel gustul de-a citi. Aiurea, mai ales în ţări unde literatura şi artele nu pot trăi din produsul lor, statul nu se sfieşte a înscrie capitole speciale pentru scriitorii şi artiştii creatori. La noi, artistul, care nu e şi agent electoral, nu poate ajunge nici în anticamera d-lui Vintilă Brătianu…“.
În altă ordine de idei:
„Trecerea hotarelor, în materie literară, nu se poate forţa. În privinţa aceasta nu există export, ci numai import. Ibsen nu s‑a oferit germanilor, ci germanii l-au cerut…
Deşi nu putem forţa interesul românilor pentru literatura şi arta românească, avem posibilităţi să-l deşteptăm. Marfa cea mai bună putrezeşte în magazine dacă nu e scoasă la iveală. O propagandă mai convingătoare ca prin artă nu se poate închipui. Dar aici, ar trebui să intervie şi statul şi statul nostru mai curînd va întreţine la Paris treizeci de domnişoare decît să subvenţioneze o traducere din Eminescu, în nemţeşte sau în englezeşte…“.
Dem. Teodorescu (autor al unui roman apreciat în epocă, azi uitat, În cetatea idealului) se întreabă: „De ce, adică, medicii noştri, inginerii noştri şi profesorii noştri pot fi tot atît de mari cît cei mai mari ai Parisului şi Berlinului, şi artiştii români n-au încă paşaportul moral de a trece graniţa?“. Şi mai departe:
„S-ar putea răspunde că pricina de căpetenie e limba. Dar e mai cunoscută oare limba poloneză şi cea maghiară decît a noastră? De ce şi ungurii şi polonii au înscris nume de ale lor în catalogul universal al literaturii?
Eu cred că alta e pricina: arta românească, chiar aşa măruntă cum e pînă acum, n-a avut încă o forţă anexă de lansare. Să nu uităm că însăşi formidabila literatură rusă a fost adusă la cunoştinţa europeană mulţumită împrejurărilor politice de-acum o jumătate de veac, cînd Parisul fu ispitit să se intereseze de ce se făcea şi se gîndea în limba supuşilor Ţarului aliat… Senzaţionalul roman al lui Sienkiewici dete organelor făţise şi oculte ale bisericii putinţa de a face europeană literatura polonă…
În rezumat […]: arta românească n-a trecut graniţa fiindcă România a făcum mereu… politică proastă?“.
- Davidescu răspunde printr-o pildă, apropo de „cazul“ reprezentativ al unui scriitor precum Ion Creangă:
„Vedeţi dar că, potrivit principiului că românul se naşte poet, e destul pentru a obţine titlul de scriitor neîntrecut în vremea ta […], e destul să zvîrli puţin şi cu potcapiul în bălării [aluzie la atitudinea de frondă a lui Creangă pe vremea cînd purta haină preoţească]. Cum însă dincolo de hotare sînt ceva mai puţine bălării, potcapiul nostru nu prea are ce căuta prin partea locului. Remediul ar fi păstrarea mai îndelungă a potcapiului pe cap“.
Ion Minulescu se arată a fi un judecător mai blînd: nu talentul le lipseşte românilor (a căror creaţie nu este, din principiu, inferioară celei a altor naţiuni), ci vizibilitatea în plan extern, de vină fiind „lipsa noastră de trecut cultural“. „Nu sîntem cunoscuţi nicăieri, şi nici unui editor sau traducător străin nu-i va trece vreodată prin minte să se ocupe de o lucrare românească“. Handicapul ar putea fi, totuşi, remediat prin „propaganda intensă şi bine susţinută a oficialităţii – cu care trebuie să înlocuim trecutul cultural al celorlalte naţiuni“. Spre exemplu: „Nici ruşii nu erau cunoscuţi în Franţa pînă la alianţa ruso-franceză, cînd guvernul rus, în scop de propagandă, a ajutat şi a îndemnat la traducerea operelor ruseşti în franţuzeşte. Odată începutul făcut, şi străinătatea ar începe să se intereseze de arta noastră naţională“.
Dramaturgul A. de Herz atrage atenţia că nu mimetismul, ci tocmai acordul cu propria individualitate creatoare este soluţia pentru ca arta şi literatura românească să se impună în afară, pentru că „streinul nu ia de la alţii decît ceea ce este specific al altora sau cînd aceia care îi sînt streini lui se impun prin interese politice sau culturale mai de seamă“. Cu următoarea completare: „Arta noastră are marele cusur de a fi sau prea locală, sau o pastişă după cea străină. În primul caz devine neînţeleasă, în al doilea neinteresantă“. Un alt obstacol pentru promovarea unor cărţi româneşti în lume e identificat, pe bună dreptate, în necunoaşterea limbii române de către potenţialii traducători străini: „Romanul românesc […] ar putea trece victorios dincolo de hotare. […] Cine să-l traducă? Există oare un scriitor francez, german sau englez, care să cunoască limba noastră cel puţin cît o cunoaştem noi pe a lor?“.
Bătrînul Ioan Slavici se îndoieşte că am avea „atîtea lucrări de valoare, care să merite traducerea în limbi străine“. Şi adaugă, destul de caustic: „Fiindcă nu-mi închipui că dorim ca arta şi literatura noastră să fie cunoscute în străinătate numai din ambiţie naţională./ Cred că dacă am avea opere, în adevăr, valoroase, ar trece. Eminescu a trecut. Va trece şi Coşbuc“. Iată de ce – crede Slavici – literatura română duce lipsă de autori cu anvergura unor Eminescu, Caragiale sau Coşbuc:
„Artiştii şi literaţii noştri păcătuiesc prin lipsa de disciplină intelectuală. De vină e şcoala noastră, a cărei superficialitate e îngrozitoare. Cea mai bună dovadă o dau marii noştri scriitori, Caragiale şi Eminescu, care au fost autodidacţi.
Ţăranii, care nu ştiu carte, sînt mai deştepţi decît cei ce au trecut prin şcolile noastre. […] Ţăranii au o admirabilă disciplină […], care lipseşte complet tinerei generaţii. Cum am spus, de vină e şcoala, şi în special şcoala lui Haret. Mare greşeală a fost şi împărtirea liceului în trei ramuri. Liceul nu trebuie să fie o pregătire pentru viaţă, ci numai o gimnastică intelectuală.
Fără îndoială, avem şi azi talente de seamă, care ar putea da opere mari, dar le lipseşte disciplina intelectuală.
Oamenii ceştia scriu cu creionul! Dar unde se pomenea ca Eminescu, Caragiale, Coşbuc să dea manuscrise cu creionul? Acum, toate se fac în grabă, pe un colţ de masă, la cafenea, şi se trimit la tipar. Cei vechi dedeau numai manuscrise curate, de mai multe ori transcrise, fiindcă abia la transcriere se văd lipsurile şi greşelile.
Chiar în gazetăria de pe vremuri, se proceda aşa. La Timpul, Caragiale, Eminescu, Ranetti Roman, eu nu trimeteam nimic, pînă ce nu se citea în redacţie. Mişcarea Convorbirilor literare a fost atît de rodnică, fiindcă nimic nu se publica pînă ce nu era cetit la Junimea. La cetit, cu voce tare, în faţa mai multor persoane, îţi dai tu însuţi seama de ce merge şi ce nu merge“.
Camil Petrescu, în răspăr
(Încă tînărul, la 29 de ani) Camil Petrescu se situează oarecum în răspăr cu sensul general al lamentaţiilor pe tema „crizei“ – asumate, fatalist, ca un dat – a literaturii române, pe care, în mod neaşteptat, poate, neconsiderînd-o reprezentativă pentru ethosul românesc – ethosul unei comunităţi în criză morală şi identitară –, o proclamă ca fiind superioară acestuia (şi manifestîndu-se independent de acest ethos). Ironiile la adresa unui „popor de oameni mai mult deştepţi decît inteligenţi“ sînt, în ciuda exagerării pe care o conţin, savuroase:
„Cum îmi explic faptul că operele literare şi artistice româneşti nu corespund sufletului şi inteligenţei poporului românesc? […]
Drept să vă spun, socot dimpotrivă că «inteligenţa» poporului român nu e la înălţimea lui Caragiale, Eminescu, Enescu etc. Am impresia că se uită mereu că sîntem un popor de oameni mai mult deştepţi decît inteligenţi. De la o inteligenţă virtuală la inteligenţa profundă şi cuprinzătoare e drum lung, ca de la isteţimea copilului care toarnă dulceaţă în galoşii musafirilor şi pînă la savantul chel şi miop, care se consumă în laborator. Poate că dacă ne-am vindeca puţin de atîtea fumuri – şi e timpul – viaţa noastră socială ar fi mai puţin urîtă“.
Neconcesiva analiză continuă cu cîteva observaţii – foarte îndreptăţite – referitoare la precaritatea pieţei de carte în România anului 1923:
„N-avem scriitori? Poate. Ceea ce e însă neîndoielnic este că n-avem cititori. Bune sau rele, stau cărţile teancuri nevîndute. Un pachet de ţigări costă 20 de lei, iar o revistă tipărită pe hîrtie aleasă, cu reproduceri artistice şi nu tocmai prost scrisă, costă cinci lei. Sînt însă mii de români care dau de mai multe ori pe zi 20 de lei pe ţigări, decît zece lei pe lună pe Gândirea. Baia şi cititul, adică încercarea de a-ţi controla sufletul, o fi o necesitate aiurea. Nu la noi însă“.
Şi mai departe, pe acelaşi ton tăios:
„Clasele care au încurajat literatura au fost pînă acum, pretutindeni, aristocraţia şi burghezia. Aristocraţii noştri se mulţumesc să fie toleraţi ca meteci la Paris; iar burghezia noastră este admirabilă, dar păcat că nu există. Sau mai bine zis se reduce la o familie şi clientele ei. Şi familia aceasta a dat ce-a putut. A dat chiar un poet.
Ce e de făcut […]?
Nimic. Sau mai exact să aşteptăm ca să apară în viaţa noastră culturală cei 13 milioane de ţărani. Căci evenimentul cel mai de seamă pe care, după Eminescu şi Caragiale, l-a înregistrat literatura noastră a fost edificarea de către ţărani, cu concursul energic al guvernului, a cîteva mii de şcoli primare. În general trebuie să aşteptăm. […]
Pe urmă să scoatem ziare, cărţi, reviste, broşuri, să facem anchete şi aşa mai departe. […] Ştii, teoria Ideilor-forţă.
De altminteri cei mai de plîns în toată întîmplarea asta sînt scriitorii. Afară de cei care, pentru că nu mai au monarh de lins […] ling «poporul»“.
Concluziile anchetei sînt sintetizate, în numărul 10 al publicaţiei (10 aprilie 1923), de foarte tînărul Şerban Cioculescu – student în ultimul an la Facultatea de Litere şi cronicar en titre la Facla literară –, pe un ton ironic, uşor maliţios, ce avea să-i devină caracteristic: răspunsurile, nu atît de numeroase cum ar fi fost de dorit, sînt taxate pentru „superficialitate“: „răspunsuri scrise în grabă, fie laconice, fie dezvoltate, răspunsuri de nespecialişti în majoritatea lor, care însă se interesează de literatură şi pe care viitorul literaturii îi preocupă./ Convingeri, fără îndoială, de oameni de acţiune, simple şi energice. Au toate ceva «imediat», care le dă un preţ anumit. Uneori, expresii de temperament (dr. Lupu), alteori de întorsătură de spirit (Camil Petrescu)“; „Cu toţii au început prin a conveni că n-avem literatură într‑adevăr mare“…