Trăim timpuri interesante. Cîndva, istoricii viitorului vor pune degetul pe o zi și un eveniment oarecare (să zicem, depunerea jurămîntului de către un președinte proaspăt ales) și vor spune că de atunci încolo se poate vorbi despre căderea în desuetudine a valorilor democratice (și/sau ale liberalismului), iar populismul de dreapta (numit cîteodată „fascism“) a redevenit „mainstream“, în traducere eliberată de orice inhibiție, „calea principală“, „calea cea dreaptă“, în curînd, „singura cale“. Să trecem peste litaniile care deplîng această involuție și peste îndemnurile la rezistență, păstrîndu-ne în cadrul intelectual – sau în ce a mai rămas din acesta – al discuției literare, în speță la capacitatea science fiction-ului și a sub-genurilor conexe de a prezice și avertiza asupra stării de fapt. Cred că zișii istorici ai viitorului, odată ce vor fi știind unde să se uite, vor găsi semnele că ficțiunea, dar și non-ficțiunea din fantastica românească s-au aflat în miezul zisei involuții intelectuale și morale, cîteodată avertizînd, altădată anticipînd; o discuție separată s-ar putea avea și despre textele – ficționale sau nu – care au depășit stadiul de speculație, pasibile de a fi văzute ca manifeste.
(În paranteză fie zis, am mai vorbit o dată despre rezervorul de idei la dispoziția fantasticii, în Speculantul de manifeste – pentru o piață literară a ideilor politice, dar atunci mă ocupasem de alunecarea spre stînga, după Oscar Wilde și Leon Trotsky.)
Să numim cîteva repere ficționale. Ca sub-genuri, distopia și istoria alternativă s-au dovedit a fi cele mai permisive scriitorilor români în construcțiile lor speculative. Dacă începem cu alternate history, ne aflăm în siajul dickian din Omul din Castelul Înalt, cum ar arăta lumea (și România, implicit) dacă al doilea război mondial ar fi fost cîștigat de cei care, în realitatea noastră, l-au pierdut: Germania nazistă, Italia fascistă, România lui Antonescu și a „echipei de rezervă“, păstrată de Hitler pentru noi, formată din legionari. Ce este interesant, și fructificat în texte de certă valoare, este că punctul de inflexiune ideologic, dat de victoria uneia sau celeilate dintre părți în al doilea război mondial, a fost simțit și exploatat de scriitorii români, pe cale de consecință, la cauzele acestuia, adică la prima conflagrație mondială: de aceea, ucroniile lui Victor Cilincă, romanul Das Mioritza Reich (Tracus Arte, 2013), și Liviu Radu, romanul Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor bărbaţi foarte cumsecade (Eagle Publishing, 2011) și prima parte a romanului-modular Constanța 1919 (ProLogos, 2000) ne arată nu numai o Românie sub influența germanismului militarist, ci încep discuția despre rădăcinile fascismului, ca reacție la bolșevism – personajul Adolf Hitler, creat de Liviu Radu, în ambele romane, poartă în el germenii și escaladarea conflictului ideologic, cu, evident, o nouă rezolvare găsită de către regretatul scriitor român, pe cînd acestea sunt escamotate în nostalgice tablouri ale condiționalului trecut, la Victor Cilincă. Atitudinile celor doi autori contează aici și sunt, de fapt, un început de tipologie pentru raportările literare care vor urma în celelalte texte pe care le vom aminti aici. Căci, din nefericire, procesul de intenție de sub întrebarea „ce a vrut autorul să spună?“ depășește și, de la un punct, distruge cadrul literar.