Mi-ar plăcea / Mă tem: cam aceasta ar fi structura balansului potrivit căruia eu, unul, cel puțin, am trăit și trăiesc săptămîna de proteste deja instaurate, deja instituite. Mi‑ar plăcea ca ele să fie o realitate în sine, autonomă, care să le scape atît celor împotriva cărora, din eșichierul politic, e îndreptată, cît și – mai ales – celor care ar avea de cîștigat de pe urma ei. Democrația participativă completează și corectează democrația reprezentativă, dar nu trebuie să-i fie subordonată. Cele două sînt registre distincte ale democrației, care nu trebuie să se canibalizeze.
Și să nu uit: poate că balansul stilistic, verbal, nu este decît omologul alternanței democratice în planul discursului. Căci tocmai alternanța este unul dintre principiile de bază ale democrației. Alternanța, nu doar separarea puterilor, ci împărțirea, deci necesitatea compunerii lor. Dar tot democrația tinde spre auto-resorbție: părțile în întrecere, în conflict tind să se elimine reciproc, tocmai pentru a nu mai fi obligate să împartă puterea. Acesta e spectrul, abisul care bîntuie democrația: absolutismul asupra căruia aceasta nu mai termină să triumfe…
Deci mi-ar plăcea (ar fi bine), dar mă tem… Mi-ar plăcea ca toți oamenii politici și toate părțile în conflict să învețe ceva din aceste proteste – anume, autonomia și supremația societății –, dar mă tem că, în continuare, unii vor vrea să profite ca să-și elimine partenerii și să dețină toată puterea. Ca și cum puterea chiar ar putea fi deținută, în general, ca o proprietate sau ca un privilegiu, nu doar exercitată precar, în concesiune temporară, și ca și cum ea chiar ar putea fi deținută total, fără să tindă să se împartă de la sine, adică să se dezbine dialectic, deoarece totalizarea puterii nu face decît să blocheze puterea. Neaveniți sînt cei care cred că „ouăle“ puterii pot fi puse toate în același „coș“, fără ca situație aceasta să ducă la „explozia mămăligii“. Puterea nu se suportă toată laolaltă: se strică, se „taie“, stricînd totul în jur și „tăind“ toată „maioneza“ și așa subțire, diluată, la noi, a democrației.
În 1990, Ion Iliescu și PSD-ul „emanați“ de Revoluție aveau totul, ocupau toate puterile, toate orizonturile. Și a fost Piața Universității, surclasată, zice-se, de actualele proteste, ca număr de participanți. Numai că Piața Universității a durat peste o lună, depășind „recordul de longevitate“ al protestelor din Piața Tien An Men, și a fost un sit-in permanent, nu doar o ocupare/ocupație de seară, după job, ca un fel de ieșire performativă (estetism civic: cum să facem imagine la scara unu pe unu) la Șosea, în timpul liber. Fiecare epocă cu specificul ei.
După care, în 1990, a fost Mineriada cea Mare, încă nejudecată. Ceea ce se vede! Adică toate protestele de atunci nu au dus la nimic bun. Eram, toți, disperați și demoralizați, dacă nu ar fi însemnat să-mi las captivi aici soția și copii încă mici pentru nu se știe cît timp și în ce condiții, aș fi solicitat azil politic în Franța, unde mă aflam în momentul represiunii. Și aș fi primit.
Iar după Ion Iliescu a venit Traian Băsescu, ca unic deținător și beneficiar – și, pînă la urmă, organizator – al puterii.
Azi nu mai e Piața Universității cu balconul ei, e Piața Victoriei cu mii de smartfonuri. Și, mai ales, mai ales, puterea nu mai e, toată, de o singură parte, ca în 1990 și într‑o anumită perioadă a administrației Băsescu. Nici Iohannis, nici Dragnea nu sînt nici Ion Iliescu, nici Traian Băsescu, deși aceștia din urmă, nefiind judecați, adică analizați public pentru Revoluție, mineriade, corupție, pînă azi, și Iohannis, și Dragnea poate și-ar dori să fie Traian Băsescu sau Ion Iliescu, de vreme ce aceștia încă mai bîntuie imaginarul politic. În 1990, Piața Universității era o bravare a disperării; azi, Piața Victoriei înseamnă pur și simplu luptă politică.
Iar revoluția nu înseamnă altceva decît o lovitură de stat cu adeziune și/sau participare populară: 2 în 1. Una nu o exlude pe cealaltă, ci o presupune.
Azi, din fericire, nu e disperare – ceea ce se vede și din autospectacolul bucuriei întîlnirii unii cu alții a oamenilor într-o subiectivitate comună ad hoc, reunită de un dușman comun –, e, cum spuneam, luptă politică și decalaj istoric, de stil generațional, de „vîrstă“ a capitalismului chiar, între Piață și o parte a puterii executive.
Protestele, cît mai precise și mai bine informate, constituie o practică curentă a democrațiilor consolidate. Și apar emoțional, din „nimic“, adică din mici picături aparent ocazionale, din mici „detalii“ care umplu aparent pe neașteptate paharul: în 2012, amenințarea, de către Traian Băsescu, a lui Raed Arafat; acum „șmecherismul“ lui PSDragnea, iluzia că repurtarea unor alegeri democratice te face rege, te transpune într-un regim monarhic.
Numai la noi, din păcate, protestele sînt ceva excepțional și sînt tratate și trăite ca atare. S-au strîns atîtea lucruri pentru care n-am protestat, deși ar fi trebuit, încît televiziunile ar trebui să lase permanent, de-acum înainte, o ferăstruică din ecran ațintită asupra Pieței Victoriei goală, atunci cînd ar trebui să fie plină. Și poate tocmai de aceea ne simțim, acum, cu conștiința încărcată: vag, dar persistent. Și am vrea ca dintr‑un singur protest să rezolvăm toate problemele și ca un singur protest să țină loc de toate protestele, trecute și viitoare. Așa cum oamenii noștri de stat sînt bîntuiți de fantoma puterii întemeietoare totale a lui Ion Iliescu, societatea e bîntuită de protestele neefectuate la vremea lor. Care ne-ar fi făcut, poate, să nu ajungem la cele de azi. Așa cum nici cele de azi nu ne pot scuti de cele de mîine. Să nu ni se pară că datoriile istorice față de noi înșine pot fi achitate prin supralicitări spectaculoase, o dată pentru totdeauna. Istoria se trăiește în rate și cu dobîndă, care înseamnă viitor. De-asta a ajuns capitalismul una cu viața.
Multe alte provocări, chiar mai mari și mai grave decît mișculațiile de acum ale PSD-ului, ne așteaptă. Chiar și – poate mai ales – acolo de unde ne așteptăm cel mai puțin. Mătura trebuie mișcată în toate părțile, și-n stînga, și-n dreapta. Dacă mături într-o singură direcție, muți praful după dulap. Sau îl împingi la vecini, care ți-l vor trimite înapoi.
Să ne vedem cu bine în viitor. O atitudine constantă, prezentă, de protest ar însemna, de exemplu, atenția, vigilența, neadormirea la tot ce se întîmplă, și mai ales la încuviințările noastre tacite de zi cu zi. Care, nevăzute, se acumulează, sub forma falselor evidențe, pînă la dimensiunile de azi. Care, de fapt, constituie normalitatea.
Cu o floare nu se face primăvară, cu un protest nu se face istorie. Nici alegerile, nici protestele nu sînt un lux (așa cum le trăim noi azi), ci haina de zi a cetățeanului democrat, transformată, sub formă de alertă critică și de ne-mințire de sine, în habitus. Altfel spus, politică devenită morală practică.