Defileul Babei din Kiev: o călătorie cutremurătoare înapoi în anul 1941

  • Recomandă articolul

Menora din Babi Iar. Foto – Christel Wollmann-Fiedler

Mame tinere împing cărucioare de copii prin parcul din Babi Iar, pe lîngă ele trec copii pe role şi pe biciclete, îar rîsetele lor răsună peste tot. Atmosfera este destinsă. Frunzele strălucesc galbene-aurii în lumina tomnatică. Bătrînii se plimbă de-a lungul aleii cu mesteceni, lăsînd soarele să-i învăluie cu căldura lui. Peste Defileul babei domnesc liniștea şi veselia.

În soarele serii, mă aşez pe o pantă cu iarbă. În faţa mea, se ridică monumentul impunător al lui Mihail Lisenko, din anul 1976, turnat din fontă, care aminteşte de civilii şi soldaţii ucişi în perioada nazistă. Mi-e frig și mi-e frică în locul ăsta, lîngă Babi Iar, adică Defileul babei, cum mai este numită această parte a orașului Kiev. Gîndurile mele zboară în trecut, în anul nașterii mele, 1941. Încă de la 8 iulie au început atrocitățile împotriva evreilor în nordul României, la granița cu Ucraina, dar și în alte locuri. Călăii naziști, ajutați de ucraineni, i-au împușcat și îngropat la nimereală, pe cîmpuri și prin păduri. Aceste atrocități au ieșit la lumină abia în urmă cu cîțiva ani, în cartea Iulie însîngerat de Simon Geissbühler.

Ne întoarcem, însă, la Kiev, mîndrul oraș, care numără peste 1.500 de ani, situat pe Nipru, cel de-al treilea fluviu ca mărime din Europa. Diverse opinii istorice și mituri atestează întemeierea sa. Bisericile și mănăstirile au fost ridicate de creștinii ortodocși în stil bizantin, iar orașul a fost numit „Ierusalimul din Răsărit“. Încă din Evul Mediu, orașul Kiev a fost unul dintre cele mai mari orașe ale Europei. A fost cucerit și distrus, principii l-au părăsit, însă mitropoliții au rămas. Mongolul Batu Han, nepotul lui Ginghis Han, a cucerit orașul în secolul al XIII-lea, ucigînd o mare parte a locuitorilor și arzîndu-l din temelii. Orașul îi revine Lituaniei în secolul al XIV‑lea, iar în 1569, i se acordă titlul de capitală a Uniunii statale polono-lituaniene. Secolul al XVI-lea aduce cu sine războaie confesionale, pînă cînd orașul le revine rușilor. În istorie este considerat „maica antică a orașelor rusești“, iar Honoré de Balzac îl numește „Roma Nordului“. La scurt timp de la sfîrșitul Primului Război Mondial, ia naștere Republica Populară Ucraina. După Revoluția din Octombrie, orașul Kiev este sovietizat, iar din 1991 devine Capitala Republicii Ucraina.

În Ucraina trăia cea mai mare comunitate evreiască din Europa

Legenda spune că evreii au venit, în urmă cu două mii de ani, din Imperiul Bizantin la Kiev. Negustorii evrei, care făceau călătorii pe Drumul Mătăsii, povesteau că la Kiev ar fi existat o comunitate mare evreiască deja din secolul al XII‑lea, ba chiar și un cartier evreiesc. Evreii din Kiev se pare că s-ar trage din khazari, un popor migrator. O mare parte din populația khazară a adoptat, în secolele VIII‑IX, iudaismul și s‑a aliat cu Imperiul Bizantin. Multe sînt presupuneri, și mai multe speculații, încît miturile se împletesc cu poveștile din zona Mării Caspice și cu cele din stepa sudică a Mării Negre. Dacă sînt sau nu adevărate, nu se știe, dar, în orice caz, suscită interesul.

Cazacul Bogdan Hmelnițki a luptat în 1648 împotriva nobilimii și a bogătașilor, iar printre victime s-au numărat și mulți evrei. În Ucraina este privit ca un erou național. În fiecare secol au existat lupte, războaie și interdicții împotriva evreilor, ei au emigrat deja, în secolul al XIX-lea, spre Occident sau America. Înainte de cel de‑Al Doilea Război Mondial, în Ucraina trăia cea mai mare comunitate evreiască din Europa, numărînd peste 2,4 milioane de oameni, dintre care 1,6 milioane au fost uciși în timpul războiului, în campania împotriva Uniunii Sovietice. 200.000 de evrei trăiau, în 1939, la Kiev.

Golda Meir, Ilia Ehrenburg, Șalom Aleihem

Golda Meir, născută Mabovici, s-a născut în 1898, la Kiev, în Imperiul Rus. Părinţii ei au fugit de pogromuri şi sărăcie în Statele Unite, iar în 1921, Golda Meir a plecat cu soţul ei american în Palestina. În anii 1970, a fost prim-ministrul Statului Israel. Toți ne amintim de politiciana care fuma țigări de foi şi avea o voce groasă. A murit la Ierusalim, în 1978, şi a fost înmormîntată în Panteonul național de pe muntele Herzl, la Ierusalim. Ilia Ehrenburg, care a fost contestat politic, s-a născut în 1891 într‑un Kiev care făcea parte din Imperiul Rus, şi a murit în 1967 la Moscova, în timp ce Șalom Aleihem, unul dintre cei mai cunoscuți scriitori – cine n-a auzit de cartea Tevi lăptarul –, s-a născut în 1859, într-un oraş mic de lîngă Kiev, şi a decedat în 1916, la New York. Cîntecul De-aş fi bogat, din musicalul Scripcarul de pe acoperiș, pur şi simplu nu-ţi mai iese din minte. Mulţi ani din viaţă i-a petrecut într-un Kiev pulsînd de viață, la fel ca Isaac Babel, din Odessa. Născut în 1894, a fost împuşcat în 1940, la ordinul lui Stalin. Celebrul pianist Vladimir Horowitz s-a născut în 1903, în oraşul de pe Nipru, și a studiat la Conservatorul din Kiev. Se ştie despre el că a murit în 1989, la New York.

„Cine nu se supune ordinelor va fi împușcat!“

Naziştii au început cel de-Al Doilea Război Mondial în septembrie 1939, prin invadarea Poloniei, iar doi ani mai tîrziu, la 22 iunie 1941, în ciuda tuturor convențiilor de drept internațional, Germania nazistă începe Opera­țiunea Barbarossa, invadînd Uniunea Sovietică. Trebuia să se transforme într-un război de distrugere şi așa s-a și întîmplat! Hitler şi ofiţerii săi loiali doreau să întemeieze un „imperiu colonial“ german, în Est, iar „rasa superioară ariană“ urma să primească aici spaţiu de locuit. Se dorea eliminarea „bolşevismului evreiesc“ din Uniunea Sovietică. Încă mai existau state aliate, care susţineau acţiunile militare ale lui Hitler. În Europa, pămîntul se cutremura, însă răul cel mare urma să mai vină. Totul a culminat prin crime în masă și gropi comune. A început una dintre cele mai mari distrugeri ale umanităţii, cea mai mare distrugere a poporului evreiesc şi decăderea culturii ei, o distrugere completă a Germaniei, ţara lui Goethe şi a lui Schiller! Diverse alte regiuni şi ţări europene au fost între timp cucerite, oraşul Kiev a fost „cucerit“, la 19 septembrie 1941, în cel mai brutal mod posibil, iar soldaţii sovietici au fost transformaţi în prizonieri de război.

Guvernator general al orașului a devenit general-maiorul Kurt Eberhard, care s-a sinucis în 1947, la Stuttgart, din cauza acțiunilor sale criminale. La masacru au participat unități din armata nazistă (Wehrmacht), din poliție și din SS, comandate de colonelul Paul Blobel, care a fost spînzurat în 1951, în Landsberg am Lech. Cetățenii evrei au fost somați să se adune la marginea orașului în locul numit Defileul babei. „Cine nu se supune ordinelor va fi împușcat!“ Fiecare trebuia să aducă documente, bani și valori. Cei mai mulţi dintre evreii din oraș, în jur de 200.000, au fugit din oraș și astfel și-au salvat viața. Alții, bărbați și femei, bătrîni și copii, s-au supus ordinului. Li s-au confiscat lucrurile, au fost bătuți și umiliți, au fost forțați să se dezbrace. Mamele își îmbrățișau pruncii, țipau, voiau să trăiască, nu să moară. Maniera cea mai brutală a masacrului a avut loc în zilele de 29 și 30 septembrie 1941. Timp de două zile, trupele SS, din armată și din poliție, au ucis 33.771 de oameni, într-un fel greu de imaginat: i-au împușcat în ceafă! General‑maiorul Eberhard și-a făcut datoria!

Evtușenko și Șostakovici, despre tragedie

Salvele de mitralieră, strigătele și scîncetele oamenilor, plînsetele copiilor de atunci mai plutesc și astăzi peste acest Defileu al babei, numit de localnici Babi Iar, și nu vor dispărea niciodată. În 1961, tînărul poet Evgheni Evtușenko, născut în sudul Siberiei, a devenit renumit peste noapte cu cele două poezii ale sale despre masacrul de la Babi Iar. În ziua de azi, este un scriitor rus cunoscut în toată lumea. Poeziile au apărut în 1961, în revista culturală sovietică Literaturnaia Gazeta, alte controverse cu Statul sovietic au fost declanşate de punerea lor pe muzică. Responsabil pentru acest lucru a fost compozitorul Dmitri Șostakovici din Sankt Petersburg. Cinci părți din Simfonia nr. 13 în b‑mol, opus 113 (intitulată Babi Iar) vorbesc de­spre tragedie, celelalte amintesc de alte povestiri sovietice. Nikita Hruşciov, primul ministru de pe-atunci, a interzis interpretarea ei prin decret prezidențial. Șostakovici a fost cel mai mare compozitor al Uniunii Sovietice în secolul al XX‑lea şi a decedat la Moscova, în 1975. „Pentru Babi Iar nu s-a ridicat nici un monument.

Un bolovăniș – e piatra de mormînt nelucrată.“ (de Evgheni Evtușenko, versuri redate în limba germană de Paul Celan).

Monumentul ţiganilor din Babi Iar. Foto – Christel Wollmann-Fiedler

Baby Yar Holocaust Memorial Center

Au trecut 76 de ani de la ororile comise. După 76 de ani, ne amintim tot ceea ce s-a întîmplat atunci. În toamna trecută, cînd se împlineau 75 de ani, preşedintele Petro Poroşenko a invitat lumea întreagă la comemorare. Excelențe, eminențe, corpul diplomatic, personalități din întreaga lume și din Ucraina, chiar și o delegaţie din partea Congresului Mondial al Evreilor cu sediul la New York, cu toții au participat la evenimentul de la care, bineînțeles, nu putea lipsi presa, pentru a informa întregul mapamond despre ororile săvîrșite atunci. Preşedintele Poroşenko şi-a ţinut discursul, urmat de alți lideri politici europeni, printre care președintele Consiliului European, Donald Tusk, președintele Ungariei, János Áder, și președintele Republicii Federale Germania, Joachim Gauck, dar și Penny Pritzker, Secretarul pentru Comerț din Statele Unite ale Americii. Libertate, democrație – fără antisemitism, fără xenofobie, fără naționalism, fără rasism – niciodată, niciodată… Fiecare folosește aceleași cuvinte. Președintele Germaniei a amintit în discursul său cartea Katiei Petrovskaia, Poate Estera, iar asta-i o idee bună, la fel ca și discursul său. Bunica autoarei Katia Petrovskaia a fost împuș­cată în 1941, la Babi Yar, nepoata ei trăiește la Berlin și a fost premiată, în urmă cu trei ani, cu Premiul „Ingeborg Bachmann“. Ea s-a documentat la Kiev și a scris un roman de ficțiune.

Colecţia fotografică în format mare, semnată Luigi Toscana, şi reprezentînd portretele a cincizeci de supravieţuitori ai Holocaustului, a împînzit parcul din Babi Yar. Această expoziţie a putut fi vizionată mai întîi la Mannheim, locul natal al acestui fotograf şi cineast.

În cei doi ani de ocupaţie a oraşului Kiev n‑au fost ucişi doar evrei, ci şi disidenţi, comunişti, „ţigani“ şi prizonieri de război ruşi, numărul probabil ajungînd la peste 200.000 de oameni. Toţi s-au aflat în vizorul Serviciului de Securitate nazist.

Monumentul dedicat copiilor din Babi Iar. Foto – Christel Wollmann-Fiedler

La comemorare s-a semnat o declaraţie la Muzeul Naţional situat pe bulevardul Taras Șevcenko, în care se stipulează construirea la Kiev a unui Centru Memorial, avînd o secțiune de documentare și una pedagogică. El se va numi Baby Yar Holocaust Memorial Center, inaugurarea fiind planificată pentru anul 2021, la omagierea a 80 de ani de la evenimente. Centre de genul acesta există în întreaga lume. În discursurile iniţiatorilor au fost amintite mai ales cele din Berlin, New York şi Ierusalim. S-a cerut eradicarea intoleranţei, deoarece Europa nu este nimic fără evrei, ei făcînd parte din Europa. Iniţiatorii proiectului sînt: rabinul Jacov Dov Bleich (Marele Rabin Şef al Ucrainei), Joschka Fischer (Germania), Alexander Kwaśniewski (Polonia), Joe Lieberman (S.U.A.), iar din Ucraina: Mikhail Fridman, Pavel Fuks, German Khan, Vladimir Kliciko, Victor Pinciuc, Natan Sharansky, Sveatoslav Vacarciuc.

Bjorn Geldhof, curatorul şi directorul belgian al galeriei de artă modernă Pinchuk Art Centre, de pe strada Velika Vasilkivska, colţ cu strada Baseina, a început deja, în 2015, să se gîndească la o expoziţie tematică. Iar subiectul Babi Iar a devenit actual. A ales trei artişti internaţionali: Christian Boltanski, din Paris, Berlinde de Bruyckere, din Gent (Belgia) şi Jenny Holzer din New York. Ideile lor artistice cu privire la tema Babi Iar au fost expuse în galerie pînă în luna ianuarie 2017. Geldhof a fost un ghid foarte entuziast şi un angajat al expoziţiei intitulate LOSS – In memory of Babi Yar (PIERDERI – În amintirea locului numit Babi Iar).

Soarele coboară la apus în spatele copacilor, o ceaţă de seară se instalează peste Defileul babei și mi se face frig. Coşmarul din 1941 s-a încheiat, iar eu părăsesc locul groazei, merg pe strada Melnikova, spre staţia de metrou Dorogojici, cobor pe scara rulantă cîteva sute de metri sub pămînt şi, ajunsă la destinație, urc iar în dreptul Pieței „Lev Tolstoi“. La Kiev s-a lăsat noaptea.

 

Traducere din limba germană de Radu-Mihai Alexe

object(WP_Term)#13241 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }