Despre supraviețuirea presei

 

Liliana Nicolae spune că scrie în primul rînd pentru studenții de la Jurnalism. Cele două cărți ale ei (Locuri, oameni, povești și 30 de povestiri adevărate) pot fi, fără îndoială, lecții de reportaj lipsite de pedanteria manualelor obișnuite. Dincolo de asta, ele pot fi pur și simplu povești spuse omului care se lasă impresionat de simplu. Omului-român, mai exact. Căci reportajele Lilianei Nicolae au ca fundal această țară mică, europeană și nu prea – România copiilor abandonați de părinți emigranți, România fostă comunistă, România războinică, România cu o deltă-n oraș, România de sub pămînt, România unui băiat ieșit din autism, România dependenților de droguri.

Există o îndrăzneală și o curiozitate care fac diferența între un jurnalist, mai ales unul bun, și restul lumii. Din această combinație rezultă și întrebările, ca fundament al unui reportaj sau al altuia. Faptul că, într-un asemenea tip de jurnalism, ele nu se văd sau nu se aud, lasă locul unui anumit mister – e un secret între reporter și om. Rămîne, la final, doar o poveste de viață, de moarte, de loc.

30 de povestiri adevărate, a doua carte a jurnalistei, apărută la Editura Casa de pariuri literare și lansată în noiembrie 2016, la Tîrgul Internațional de Carte Gaudeamus păstrează firescul celei dintîi (Locuri, oameni, povești). Obișnuiți cu senzaționalul, căutători de titluri șocante și devoratori de clickuri, mulți oameni vor trece pe lîngă această carte, ca pe lîngă atîtea altele, fără să știe însă că ar putea să se intersecteze, mai mult sau mai puțin, cu narațiunea vreunuia dintre reportaje.

Ca absolventă de Istorie, mi-am regăsit frămîntările, dar și entuziasmul revelației, în reportajele despre grupurile de rezistență din perioada comunistă, despre 23 August 1944 și despre sfîrșitul Ceaușeștilor. E în aceste pagini o altfel de istorie, mica istorie: a Ioanei, nepoata lui Gheorghe, care a fost omorît de comuniști în închisoarea Jilava, a copiilor care trăiau războiul privind noaptea pe cer obuzele și trasoarele antiaeriene, a unui fost locotenent major, martor al execuției de la Tîrgoviște și supraviețuitor al acelor imagini, pe care le consideră o traumă: „Bărbatul trăiește cu sentimentul că vorbele lui Ceaușescu au fost ca un blestem, care, într-un fel sau altul, i-au urmărit familia. «Chiar dacă Ceaușescu a murit, au rămas alții care l-au răzbunat!» Iulian Stoica spune că Ceaușescu ar mai fi spus un lucru care, în opinia lui, se și întîmplă. «Mi-a zis: O să vă mîncați între voi! Ca niște cîini o să vă mâncați!» Oricum, nu o să uit pînă voi muri ce am trăit atunci“.

Problema adopțiilor din România, statutul orbilor sau al soldaților români din Afganistan, situația localităților miniere sau a acelora fără lumină, închisoarea românească, toate sînt cadre în care exponenți devin diverși oameni, cu nume și prenume. Iar acest lucru nu face altceva decît să umanizeze, să țină cumva vii teme pe care le cunoaștem cu toții, dar asupra cărora nu am reflectat, cu adevărat, niciodată: „Trebuie să te ferești, că deținutul nu mai… cum să vă zic eu?… Nu mai e ca omul original! Iar aici o zi e ca un an! Ne sculăm la 5 jumate, la 6 e masa, apoi în post… Pe urmă, dacă nu zbiară vreunul, te culci, că n-ai ce să faci! E plictiseală mare! Ca în libertate nu e nicăieri. Am zis că n-o să mai dea pe aici zece neamuri de-ale mele!“.

Reportajele din 30 de povestiri adevărate sînt și despre lucruri bune, despre inițiative sau oameni care inspiră – este cazul unor tineri care și-au urmat pasiunea pentru… grădinărit, al uneia dintre cele mai vîrstnice șoferițe din țară, al invenției CD-ului din sticlă sau cazul unui ceasornicar de lux. În timp ce România se confruntă cu incertitudini ante și postelectorale, cu sărăcia și cu alte probleme aducătoare de angoase și de zădărnicii, ne putem întreba de ce merită să scriem și, respectiv, să citim despre asemenea întîmplări. Aș zice că tocmai pentru a ne agăța, o clipă, de seninătatea unor cuvinte menite să ne scoată din disperarea națională ce ne cuprinde adesea: „În urmă cu aproape 20 de ani, Mihai Ceciu, pasionat de electronică, fascinat de ceasurile digitale, apoi de cele electromecanice, dar și mecanice, a învățat meseria de la un ceasornicar din orașul său natal, Ploiești. I-a cerut să-l învețe, în schimbul promisiunii că-i va vărui atelierul. Apoi, a ajuns la o renumită școală de orologerie din Elveția, Wostep-Neuchatel. «A fost visul meu să ajung acolo. Ani de zile am strîns bani pentru asta. Dintr‑un motiv foarte simplu: am vrut să fiu cel mai bun»“.

Reportajele Lilianei Nicolae descriu oameni diferiți, dar foarte bine definiți, fiecare în parte, încît aceștia aproape că devin personaje între paginile cărții. Dar ele nu sînt personaje, sînt oameni dintre noi, din realitatea noastră. Tot în realitatea asta subzistă, iată, și presa, așa cum poate. Să temperăm, deci, lamentările, măcar cît avem cartea asta în față. Supravieţuiesc încă bunul-simț și curiozitatea jurnalistică de a sonda medii diverse; deoamdată, nu putem vorbi despre apocalipsa presei.