În categoria „autorilor blestemaţi“ se înscrie, neîndoielnic, şi George Vasilievici. Poet şi prozator, membru al grupului de la Constanţa, care a crescut sub pulpana protectoare a lui Marin Mincu, autorul s-a impus în poezie mai ales prin volumul Cerneală (Pontica, 2004), iar romanele YoYo şi Viseptol (apărut postum) îi aparţin unui prozator de certă vocaţie. Plecat dintre noi prin propria lui voinţă, în 2010, Vasilievici lasă în urma lui o creaţie ce se cuvine periodic redescoperită.
Într-un text cu evidente, dar şi ingenue valenţe de artă poetică din volumul Cerneală, el concepea poezia ca pe un organism magic, destinată să convertească dualitatea în unitate („Poezia aparţine totului. Întregului general valabil şi sfînt. Este instrumentul acestui întreg“), iar producerea ei e ridicată la dimensiunile unui exorcism, prin care mintea umană îşi neutralizează partea de umbră: „Poezia este instrumentul prin care spaţiul nostru mental cu caracter dual va pierde aceste opoziţii devenind unitar. Poezia este instrumentul prin care mintea omului va scăpa de opusul lucrurilor. Instrumentul prin care vom putea crede direct în frumos, fără nici o implicare comparativă a răului care de altfel nici nu ar mai există. În asta constă spiritualitatea ei“ (poezie în costum cu cămaşă de forţă). Acest mic „manifest artistic“, oricît ar părea de naiv, se mulează perfect peste structura sufletească a autorului, care este în esenţa lui un „yoyo“ (sau mai degrabă un io-io/eu-eu), adică o fiinţă dedublată, prinsă între „lumină“ şi „întuneric“, care aspiră din toate fibrele să se împace cu sine şi, asocial în esenţă, are nostalgia „grupului“ (de aici, cultul prieteniei, care i-a marcat, în plan uman, existenţa), deşi deocamdată face exerciţii de socializare cu „morţii familiei“: „am o stare tare ciudată vreau mai mult din mine. vreau să mă/ împac cu mine. vreau să fiu îngropat în piramida aia mare şi/ strălucitoare, în piramida aia construită din capetele străbunilor/ mei. îmi donez şi eu capul de asemenea spre a fi pus în/ completare la marea piramidă, la marele sarcofag, aşa ca/ trupurile noastre să fie îngropate în capetele celorlalţi, adică/ trupul lui george vasilievici să fie îngropat în cavoul familiei/ sale. şi prima cărămidă care a fost pusă deja să fie capul lui/ adam, apoi aş mai dori ca pe primul rînd să stea bineînţeles/ lîngă capul lui adam, capul lui isus, capul lui eminescu, capul/ lui dostoievsky, capul lui van gogh , capul lui withman, capul lui/ naum, capul lui stănescu, capul lui popescu, capul lui villon,/ capul lui baudelaire, capul lui miller, capul lui motzart, capul lui/ rimbaud şi capul Lui vreau capul Lui/ adică toate capetele care au avut inimă în loc de creier“ (piramida în formă de inimă). Aşadar, în conştiinţa autorului, poezia se asociază cu o „sensibilitate a inimii“, aceeaşi pentru care pleda şi un „neteoretic“ precum Gelu Vlaşin, considerînd-o cheia de boltă a deprimismului. O uriaşă nevoie de dragoste, de tandreţe răzbate aproape la tot pasul din versurile acestui „deprimist“ sui-generis, catapultat în mijlocul unei lumi de o paralizantă indiferenţă: „intru în liniştea asta de corp cu voce tare/ luminile sînt stinse uşile sînt încuiate./ locatarii dorm cu visele trase pe ochi să nu îi/ deranjeze lumina. e un bloc bun./ am auzit şi eu că se vînd apartamente p´aici./ că este o zonă bună. foarte aproape de inimă/ doar deschizi uşa şi dai nas în nas cu ea, cu dragostea, // cînd era mică suna la uşă şi fugea/ pînă au chemat poliţia că doar noi/ muncim/ nu iubim // de fiecare dată se împiedica pe scări/ eu o luam la mine acasă în trup şi o bandajam // îi cîntam ş-o legănam pe picioare. o adormeam./ îi plăcea să rămînă la mine peste noapte. Se/ simţea în siguranţă,/ o înveleam” (camere). Viziunea e „epileptoidă“ (cf. Glibert Durand), ca la Van Gogh, lucrurile devin aici vîscoase, adezive, producînd osmoze pline de stranietate, parcă în virtutea unui curent de empatie ce dislocă totul în calea lui: „Între placenta elastică a mamei şi placenta/ fărîmicioasă a pămîntului mîinile mele se întind/ cu palmele deschise/ şi îmbrăţişează în grabă alţi oameni la fel de/ străini mie pe cît de străin nisipul de pe fundul/ oceanului îi rămîne soarelui. cuprind alte mîini/ asemeni lor. se înşurubează în piepturi albe şi arogante din care laptele erupe şi se amestecă cu lacrimile,/ cu sîngele, cu roua dimineţii, cu ploaia, cu urina, cu transpiraţia./ cu sperma înnourată şi ameninţătoare./ nimic din ce poate fi amestecat nu rămîne altfel“ (frumuseţe). Stările de extaz nu pot fi însă prelungite la infinit, reversul lor vor fi apariţiile tenebroase, iar atunci cînd mirajele explodează, din spatele lor se iveşte – precum omul negru al lui Esenin – celălat „io“, purtînd facies-ul spiritului malign şi descoperind, chiar la izvoarele vieţii, stigmatele descompunerii: „Doamna mă aşteaptă în atmosfera nebuniei/ cu moartea ascunsă între labii ţinîndu-mi piciorul pe gît./ «priveşte în sus» şi într-adevăr, fără să vreau privesc în sus,/ din început nu se vede nimic în rozul/ pregătitor al dragostei fără corp, plîng pe lentoarea/ introspectivă a revenirii, a recuperării // pentru că/ cel ce părăseşte este părăsit de iubire,/ ucis în diavol de înspăimîntătoarea frumuseţe“ (frumuseţe). Acum procesele osmotice încetetează, lumea se glacifică brusc, spaţiul se obturează, dobîndind aspectul neliniştitor al obiectelor reflectorizante, ca în poemul george a învins, în timp ce femeia nu mai reprezintă un depozit de căldură şi de tandreţe, devine o imagine mai degrabă onirică, o halucinaţie provocată de drog: „noaptea trecută stăteai întinsă pe pat cu vocea/ retezată de cuţitul fierbinte al criminalului în serie/ din gură îi curgeau gîndurile lui mai albe ca 
amfetamina/[…]. « sînt doar o fetiţă ce-ţi zîmbeşte cu petarda/ aprinsă în colţul gurii colecţionez // peşti pirania mă zbat mereu între aceeaşi/ femeie sînt copleşită de invazia stelelor pe/ care mi le storci prin piele dorm în cer printre cearceafuri pătate/ de poluţia gemenilor/ confund dragostea cu nostalgia/ sînt măritată cu şarpele boa»“. Poetul trece astfel de la o poezie confesivă, frustă, voit descărnată, voit lipsită de luxurianţe spectaculoase la poemele „de viziune“, care alcătuiesc în cea mai mare parte substanţa ciclului doi lunetişti. Căci se pare că George Vasilievici nu era doar un om „cu două suflete“, în persoana lui se întîlneau şi doi poeţi, fiecare cu propria-i tehnică şi cu propriu-i program, unul fascinat de umbră, celălalt de lumină, unul obsedat de fantasmele unităţii, celălalt fascinat de dualitatea prezentă deja în titlul ciclului amintit. Aici viziunea e schizoidă, întemeiată pe Spaltung, locul „temelor adezive“ fiind luat de acum de schema motrică a separaţiei sau a rupturii: „Soarele era la apus scurgîndu-se de pe structura metalică a/ podului de deasupra noastră pe staniolul înroşit de deasupra mea. Ştiam amîndoi că este ultima dată că facem asta./ Ne confruntam tot pentru ultima dată cu o astfel de îmbrăţişare/ separată. Ruptă în două. Lunetistul ne urmărea din frunzişul/ răpus de razele ascuţite ca nişte lamele pe care se vedea încă/ sîngele cerului. Eu, cuminte sub staniol. Ea, lingînd ciocolata de/ pe partea cealaltă“ (două ceşti). În timp ce stările de jubilaţie care celebrau empatia universală sînt substituite aici de reveriile thanatice, dominate de imaginile de înec, evocînd imersiunea în zonele tenebroase ale inconştientului: „Şi dacă îmi vor găsi trupul şi se vor mulţumi cu el? Problema e că am uitat. Chiar tu-ţi aminteşti unde l-ai lăsat. Deja e tîrziu. Vaporaşul de agrement s-a scufundat trăgînd în vîrtej, după el carnea mea încercănată“. Căci „dedublarea“, balansul perpetuu între două euri distincte nu se poate sfîrşi decît printr-o teribilă epuizare ce declanşează nevoia de evaziune, nevoia de fugă, nevoia de somn. Astfel încît poemele din Cerneală ilustrează (ca de altfel, şi excelenta proză a lui Vasilievici) drama unei fiinţe scindate, a unui „yoyo“ ce încearcă să-şi construiască din poezie un paratrăsnet. Tentativă, după cum bine ştim, eşuată, în cele din urmă.