Un adolescent se sinucide, iar Margido Neshov, şeful unei firme de pompe funebre, se ocupă atent de înmormîntare şi de toate detaliile cărora familia îndurerată nu le poate face faţă în acel moment. Însă, după doar cîteva zile, Margido va trebui să se ocupe şi de funeraliile mamei sale, care, pe neaşteptate, suferă o congestie cerebrală. Iar acum, impasibilul Margido e silit să se confrunte nu doar cu complicaţiile în sine ale acestei situaţii, ci şi cu propriile trăiri. Şi, deopotrivă, cu propria familie. Căci, deşi e convins că respectă întru totul principiile morale şi normele creştine, Margido nu şi-a vizitat părinţii de ani de zile, iar cu cei doi fraţi ai săi aproape că a rupt orice legătură. Tor, fratele mai mare, e cel care a rămas acasă, la ferma Neshov, de lîngă Trondheim, ocupîndu-se de animale; iar Erlend, mezinul homosexual, trăieşte de 20 de ani la Copenhaga, lucrează ca decorator, duce o viaţă îndestulată împreună cu partenerul său, e înconjurat de obiectele lui mult iubite, confecţionate din cristal Swarovski, şi crede că e fericit, convins că şi‑a uitat cu desăvîrşire familia şi că nimic nu-l mai leagă de fermă şi de oamenii de acolo. Acestea sînt amănuntele (oarecum ori parţial şocante) pe care le află, încă din primele pagini, cititorul romanului Plopii din Berlin, al scriitoarei norvegiene Anne B. Ragde.
Adevăruri despre Norvegia
Apărută în anul 2004, cartea devine, aproape peste noapte, un imens succes de librărie, e foarte bine primită de critica literară, fiind tradusă, în doar cîţiva ani, în numeroase limbi străine şi chiar adaptată pentru televiziune, în 2007. Cunoscută pînă atunci ca autoare de scrieri pentru copii şi tineret, Anne B. Ragde (născută în 1957) pare a fi descoperit, odată cu trilogia Neshov (Plopii din Berlin e primul volum, urmat de Crabii eremiţi şi de Păşunile verzi), reţeta succesului, deosebindu-se însă fundamental de Stieg Larsson, de pildă, un alt scriitor scandinav ale cărui cărţi au cucerit publicul la începutul anilor 2000. Numai că textele lui Ragde sînt mult mai subtile, strategiile narative, mult mai elaborate, iar semnificaţiile, mult mai profunde. Căci scriitoarea aceasta nu vrea doar să spună o poveste în trilogia sa – cu toate că reuşeşte să facă şi asta într-un mod exemplar! –, ci şi să rostească o serie de adevăruri incomode. Despre oameni în general şi despre Norvegia în special.
Plopii din Berlin e istoria unei reuniuni de familie determinate de moartea Annei, mama şi matriarha incontestabilă. Dar, în egală măsură, cartea se transformă pe nesimţite în gravă meditaţie cu privire la relaţiile interumane şi mai cu seamă la cele de familie, pornind de la rememorarea unor momente din trecut (trecutul personal şi cel naţional) şi dezvăluind, spre final, secrete nebănuite. Sigur că Anne B. Ragde cunoaşte foarte bine metoda aceasta şi demonstrează că a deprins excelent atît tehnica gradaţiei, cît şi arta de a descrie extrem de convingător răsturnări de situaţie dintre cele mai uimitoare, învăţată de la înaintaşii săi, modelul prozei lui Sigrid Undset fiind, pe alocuri, evident (mai cu seamă la nivelul personajelor feminine şi al rolurilor acestora, aşa cum sînt ele impuse în literatura norvegiană de celebrele romane avînd-o ca protagonistă pe Kristin Lavransdatter). Numai că asta nu înseamnă nicidecum că autoarea se limitează, în această carte, la imitarea unor formule narative consacrate. Dimpotrivă. Plopii din Berlin, deşi mizînd mult pe atmosfera atît de specifică literaturii nordice, e şi un text de subtilă analiză psihologică, combinînd unele accente de roman popular (mai cu seamă în ceea ce priveşte dezvăluirile şi clarificările din final!) cu arta de a sugera, iar nu de a spune pînă la capăt, scriitoarea preferînd adesea dialogurile, nu lungile explicaţii, şi alegînd descrierile semnificative în locul interpretărilor unilaterale.
Sigur că titlul poate părea străin de toate tensiunile mai mult sau mai puţin evidente din familia Neshov, cartea nefiind un text despre copaci şi cu atît mai puţin unul despre Berlin. Numai că Anne B. Ragde porneşte de la o serie de evenimente atestate istoric: în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, nemţii au dorit să întemeieze Neu-Drontheim, un oraş situat pe coasta norvegiană, avînd peste 50.000 de case. Arhitectul Albert Speer a definitivat proiectul şi a făcut chiar o machetă, numai că deznodămîntul războiului a anulat toate aceste planuri. Au rămas din ele doar plopii aduşi special din Germania, plantaţi în acest pămînt străin şi reuşind să se adapteze perfect, în ciuda convingerii iniţiale a oamenilor, la clima rece şi ostilă a Nordului, şi devenind parte a peisajului – şi a drumului ce duce la ferma Neshov. Aleea cu plopi este, de altfel, unul dintre detaliile esenţiale la care se gîndesc, fiecare în felul său, cei trei fraţi Neshov, ajunşi la căpătîiul mamei aflate în spital. Pentru Tor, acesta e peisajul pe care l-a privit adesea împreună cu mama sa, ridicînd cu grijă perdelele ponosite ale bucătăriei. Pentru Erlend, cel plecat de acasă de atît de multă vreme, plopii readuc deodată în actualitate amintiri şi sentimente pe care el le credea uitate cu desăvîrşire. Iar pentru Torunn, fiica lui Tor, sosită şi ea de la Oslo, la ferma Neshov, pentru a o vedea, acum, pentru prima oară pe bunica sa, imaginea plopilor dă coerenţă unei lumi îndepărtate de ritmurile capitalei unde trăieşte ea, o lume care, chiar şi fără voia ei, o cucereşte sau, dacă nu, măcar o fascinează.
La nivel simbolic, plopii sînt asemenea membrilor familiei Neshov, atît de îndepărtaţi unii de alţii, dar avînd rădăcinile, oricît de mult ar vrea să nege asta, la ferma din apropierea fiordului. Căci, desigur, dincolo de complicaţiile subiectului ca atare, cartea aceasta vorbeşte despre înstrăinare şi singurătate (lacrimile lui Erlend o demonstrează nu o dată), despre nevoia de comunicare şi imposibilitatea de a exprima gîndurile în faţa apropiaţilor (tăcerile lui Tor şi retragerea sa în universul necuvîntătoarelor înseamnă mult, dacă nu cumva chiar totul, în contextul dat). În fond, nimeni nu poate anula legăturile de familie şi nu poate evita să se definească pe sine, fie şi parţial, prin intermediul celor de acelaşi sînge. Întîlnirea, la un hotel de lux, dintre Erlend şi Torunn, fiul risipitor revenit acasă şi nepoata despre a cărei existenţă nimeni nu vorbise pînă atunci, reprezintă o veritabilă regăsire şi reacordare a amîndurora la nişte realităţi pe care încercaseră să le ignore. Însă, procedînd în acest fel, Anne B. Ragde vorbeşte, indirect, şi despre identitatea norvegiană (şi paradoxurile acesteia), ca şi despre modul în care norvegienii se definesc pe ei înşişi, raportîndu-se la ceilalţi. Dispreţuit la el acasă după moartea bunicului, singurul care ştia cum să nu pună anumite întrebări, neînţeles şi respins la Oslo, Erlend îşi găseşte drumul – şi reuşeşte să simtă că trăieşte cu adevărat doar în Danemarca. Iar în cele din urmă, pînă şi Tor va fi silit (de realitate!) să admită că partenerul fratelui său, sosit şi el intempestiv de la Copenhaga, are, în ciuda homosexualităţii, o mulţime de părţi bune… Distanţa care-i separă pe Tor şi Erlend se măsoară, deci, nu doar în kilometri, ci şi în obiceiuri şi mentalităţi – care se dovedesc a fi extrem de diferite. Fermierul preferă oamenilor animalele, convins că ele nu pot minţi, dar începe să înţeleagă, treptat, că acestea nu pot nici să vorbească, iar uneori cuvintele sînt singurele care pot ajuta. Erlend are obsesia animalelor de cristal, iar Torunn, pe aceea a animalelor suferinde pe care le tratează, ca asistent veterinar. Însă, în clipa cînd secretele familiei Neshov încep să iasă la iveală, cu toţii simt că doar asumarea originii comune îi poate salva de pierderea definitivă de ei înşişi.
O saga de familie
Interesant este şi că Ragde reuşeşte să abordeze, fie şi tangenţial, însă extrem de convingător, modul în care Norvegia s-a modernizat în doar cîteva decenii. Căci puţine lucruri pot fi mai diferite decît existenţa Annei şi a lui Torunn, de pildă. E ca şi cum cititorul ar avea în faţă, deodată, două Norvegii: una veche şi alta nouă. Iar familia Neshov nu este altceva decît expresia acestei diferenţe, dar şi a experienţei dureroase a rupturii şi a îndepărtării membrilor săi, urmată de cea la fel de dureroasă a regăsirii trecutului comun. A rădăcinilor care îi pot apropia – şi salva. Familia Neshov devine, astfel, un soi de expresie a lumii norvegiene, dar subtilitatea cu care scriitoarea prezintă complicatele relaţii între membrii acesteia conferă textului romanului de faţă un echilibru şi o calitate uluitoare. Scenele din care se constituie Plopii din Berlin vin unele după celelalte, patetice sau comice, delicate sau sumbre, urmărind, de fiecare dată, un alt personaj pus în centrul acţiunilor sau al rememorării, iar acest amănunt dă romanului o consistenţă rar întîlnită în literatura zilelor noastre. Cartea se citeşte pe nerăsuflate, iar revelaţiile care au loc în final, la masa de Crăciun, lasă cititorul, pe de o parte, descumpănit, iar pe de alta, emoţionat şi convins de un talent literar autentic. Strategia lui Ragde constă şi în capacitatea de a permite cititorului să ghicească şi să intuiască, fără a încerca să-l manipuleze în vreun fel, preferinţa scriitoarei îndreptîndu-se către adevărurile ivite la capătul dialogurilor dintre personaje.
Romanul surprinde – şi exprimă – extrem de convingător modul în care membrii unor familii se îndepărtează unii de ceilalţi, dar şi capacitatea lor de a se regăsi şi dorinţa de a se redescoperi (ori de a se cunoaşte, după ani de zile, cu adevărat). Iar pentru a ajunge la acest rezultat, Ragde se concentrează pe un singur moment din prezent: moartea Annei. (În doar cîteva rînduri, scriitoarea demonstrează marea artă de a sugera ceea ce, altfel, n-ar fi reuşit să spună în cine ştie cîte pagini. De pildă, ajunşi la fermă, Erlend şi Torunn decid să arunce o parte din lucrurile vechi din casă şi să le spele pe cele care încă se mai pot folosi. Iar Tor e panicat că ar putea să-şi piardă perdelele, altfel foarte uzate şi lipsite de strălucire. Cei dintîi privesc totul din punctul de vedere practic, în vreme ce Tor vede lucrurile prin prisma sentimentelor şi a amintirilor pe care acestea i le trezesc: „ Dar nu trebuie să schimbaţi chiar tot. Şi perdelele… dintotdeauna au atîrnat aici. […] Cum să-i explice ei că în faţa perdelelor acelora stătuseră ei, el şi mama, vorbiseră vrute şi nevrute, ridicaseră un pic marginea lor să vadă cîte grade arăta termometrul de afară sau se uitaseră în ogradă, dacă ningea sau ploua. Perdelele atîrnaseră acolo dintotdeauna“.) Însă prezentul are rădăcini în trecut, la fel cum şi plopii din Berlin au prins rădăcini lîngă fiord, iar pentru a înţelege ce li se întîmplă, Margido, Tor şi Erlend trebuie să aibă puterea de a-şi aminti ce s-a întîmplat în urmă cu ani de zile, iar apoi de a se privi în ochi – şi de a merge mai departe.
Anne B. RAGDE
Plopii din Berlin
Traducere de Aurora Kanbar şi Erling Scholler
Editura Univers, Bucureşti, 2015, 388p.