Între două zboruri, o aşteptare de cîteva ore pe Aeroportul Schiphol din Amsterdam furnizează ocazia unui incitant amestec de constatări, reverii şi reflecţii. Văzută din exterior, în timp ce avionul abia sosit rulează pe pista nesfîrşită spre locul de parcare, clădirea nu face cine ştie ce impresie. O construcţie de ample dimensiuni şi atît. Să zicem, Fiumicino (Roma) şi Orly (Paris) la un loc.
Optica se modifică de la primii paşi făcuţi în interior. Trotuare după trotuare rulante, scări la schimbarea de nivel pe distanţe marcate de succesiunea terminalelor („gates“) numerotate cu zecile: 80…70…60, să tot mergi pînă la D4, unde va urma îmbarcarea pasagerilor cu destinaţia Otopeni. Pentru cine ar întîmpina dificultăţi de parcurs, se oferă posibilitatea de a recurge la micile trăsuri mecanice, anume stocate pe la intersecţii, la dispoziţia „seniorilor“. Culoarele se intersectează, cotesc, înaintează, lăsînd, de o parte şi de alta, mereu alte buticuri, alte puburi, mostre de eleganţă şi confort, într-o defilare de firme cu prestigiu internaţional garantat (Gucci, Versace etc. etc.). Vitrinele abundă în elemente de captivare a privirilor, inclusiv prin încercări de seducţie afişînd ipotetice reduceri de preţuri.
Senzaţia preponderentă se cristalizează pe fondul circulaţiei interminabile de persoane, care de care mai aferate. Fluxul uman se mai diminuează, oarecum, pe măsură ce se lasă noaptea. Şi atunci însă, traficul aerian rămîne uluitor. Prin beznă se zăresc clipind spectaculos luminile de poziţie ale avioanelor venite la aterizare sau luînd înălţime; predomină burtoasele Boeing-uri, stîrnind imaginaţia să presupună curse spre îndepărtate ţinuturi, cu denumiri exotice. Fantasmele închipuirii trădează potenţialele resurse nostalgice sintetizate cîndva într-un refren al lui Becaud („Je vais chaque dimanche à Orly… vois les avions“).
Legănat de acordurile muzicale reactivate în memorie, se poate să fi aţipit, instalat comod într-unul dintre fotoliile afectate spaţiului de aşteptare. Pe cînd avioanele nu ne populau reveriile, profitam de orice trecere prin gară ca să contemplăm uriaşa locomotivă „Pacific“, atraşi magnetic de eticheta din bronz de pe cabina mecanicului, cu indicaţia vitezei la drum: 75 de km. Dacă mai aveam şi prilejul s-o verificăm, practic, era extraordinar. De se întîmpla să fim în tren, la Titu sau la Costeşti, modesta noastră garnitură adăsta locului lăsînd liberă calea pentru expresul care trecea ca vîntul. Aşa se năştea în sufletul copilului fascinaţia vitezei indestructibil legată de poezia depărtărilor. Mai tîrziu, la şcoală, ajungeam la capitolul „simbolismului“ şi rămîneam inocent-visători pe cîte un vers cu rezonanţe infinite: „La Roterdam, la Roterdam… “.
Aţipisem iepureşte, cum se zice, cu pleoapele întredeschise, conectat uşor la vacarmul din preajmă. Înregistram placid anunţurile informative de la megafoane, imun la stridenţele aglomeraţiei de consoane făcînd definitiv ininteligibilă limba crainicei de serviciu. Conversaţiile vecinilor mă readuceau la familiarele noastre vocabule: viscol, nămeţi, ger. Mijeau îngrijorări în privinţa perspectivelor revenirii acasă. Pe moment, căutam refugiu în coloratura aglomeraţiei umane pestriţe.
Ţinuta frecventă, comportamentul, însăşi pedagogia aplicată copiilor implicaţi de la vîrste fragede în „aventura“ călătoriei demonstrează efectele globalizării, un proces activ de ştergere a diferenţelor cînd toţi purtăm jeanşi, şi pufoaice matlasate, şi adidaşi, şi nelipsitele rucsacuri în spate sau tragem după noi valizele pe rotile. Diferenţierile sociale încă vizibile se atenuează într-un proces vizibil al emancipării ce-şi pune amprenta pe dialogurile întreţinute indiferent de generaţie, de sex. Înţelegerea pare înlesnită de practicarea unui limbaj comunitar (argoul englezesc), independent de acel decor spectaculos reprezentat de îmbrăcămintea care mai păstrează, ici-colo, reminiscenţe regionaliste (asiatice, africane, sud-americane). Se impune a lua de aproape în consideraţie gradul de curiozitate al celor prinşi în această masivă deplasare de omenire.
Deunăzi, aflat în balcoanele Catedralei San-Marco (Veneţia), observam admirativ mulţimea asiaticilor, japonezi, chinezi, thailandezi, malaezieni. Invadaseră piaţa, pur şi simplu, mitraliind cu aparatele lor de luat imagini tot ceea ce le venea la îndemînă. Acum, în baruri şi puburi, risipite darnic în aeroport, ei afişează o perfectă familiaritate, de unde se poate deduce că preparatele din meniurile europene le-au devenit obişnuinţă şi le consumă întocmai precum delicatesele de acasă. I-am întîlnit, de asemenea, în cele două-trei centre de librărie, interesaţi de carte, nu numai de presa internaţională. Trăgeam cu coada ochiului la titlul de pe coperta volumelor răsfoite; mai ales memorii şi documentare politice (ultimele noutăţi priveau prognoze referitoare la instalarea la putere a controversatului Donald Trump).
Într-o eventuală anchetă operativă, cu siguranţă ghidurile turistice ar fi obţinut un procentaj nicicum neglijabil. Am recunoscut uşor „colecţiile“ despre ţări şi metropole de pe continent, de găsit în versiune românească şi la sucursalele Diverta. Cu o tristă remarcă. Adică toate ţările şi principalele capitale europene, cu excepţia noastră. Absolut nici o cît de limitată broşură informativă, nici o hartă, nici măcar un set de imagini – să zicem suita mînăstirilor bucovinene. Dar Delta? Dar Maramureşul? Apusenii?! Şi atunci, de unde pretenţia să ne caute cît mai mulţi turişti? Dacă limbile ceasornicelor nu s-ar fi apropiat de miezul nopţii, mai-mai că-mi venea să improvizez pe loc un discurs-pledoarie despre trecutul şi prezentul României, chit că ascultătorii potenţiali se cam răriseră. De altminteri, venise şi pentru mine momentul îmbarcării în vederea voiajului de întoarcere. Mai arunc un ochi de despărţire peste coperţile atrăgătoarelor tipărituri olandeze şi îmi mut gîndul către proaspetele ştiri, nu prea liniştitoare, de acasă.
Cum să fie România atrăgătoare, cînd o zi şi o noapte de ninsoare mai zdravănă sînt de ajuns ca principala poartă de intrare în ţară să devină impracticabilă, jigărită, prăpădită ca o haltă din cine ştie ce uitat fund de provincie? Greu de descris în ce hal arăta parkingul, plin de gropi şi noroaie, cu spărturi groteşti în asfaltul platformei superioare! A cîta oară se dovedea legitimă remarca acelui francez (prieten!!!) nevoit să conchidă, sumbru, după un stagiu minim petrecut în mijlocul selectei societăţi bucureştene: „Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère…?“. Autorul Crailor de Curtea-Veche alegea să pună teribilul verdict drept motto la romanul său. De ţinut minte!