Pentru extinderea și aprofundarea domeniului luptei anticorupție

De veghe în piață la palat(e). Două palate ale puterii executive au corpuri noi de gardă. De data aceasta, însă, e vorba de o gardă civică, care păzește două ramuri ale puterii executive nu de popor, ci de ea însăși, păzind, de fapt, poporul de putere.

Dar ce diferență, totuși! În același timp preciși și inventivi, înzestrați cu agendă și cu desfășurător, protestatarii antiguvernamentali din Piața Victoriei vor un stat de drept în forță, știind să-și eternizeze protestul prin tot felul de „coregrafii“ (cum ar spune galeriile de fotbal, care n-au fost deloc bine primite, la începutul protestelor, în Piață), dar și să-l formalizeze mai bine decît multe partide politice într-un adevărat program, o reluare (altă idee excelent găsită) a istoricei Proclamații de la Timișoara, celebră mai ales pentru punctul 8 (care susținea lustrația postcomunistă), și de data aceasta tot în opt puncte. Totul este perfect aici, în vreme ce în fața Palatului Cotroceni domină, poate, aceeași determinare, dar mult mai „demodată“, din altă generație, mai săracă, în toate sensurile cuvîntului. Ceea ce nu trebuie să însemne mai puțin îndreptățită. Estetizarea politicii este o mare tentație și o mare virtute, dar și un imens pericol.

Un recent articol din The Times, preluat de Mediafax, pune însă degetul pe rană și îl mai și răsucește într-o direcție de care mulți nu vor nici să audă: protestele anticorupție, adică antiguvernamentale și, mai extins, anti-partid la putere, ar trebui să-și întregească ținta, să-și completeze lupta pentru democrație punînd‑o în acord cu propriile ei principii, adică denun­țînd sau cerînd, măcar, aceeași lumină și în ceea ce privește metodele de luptă împotriva corupției ale SRI-ului, ca moștenitor incredibil de actual al fostei Securități comuniste.

De ce, de exemplu, în nici o piață din România nu se poate auzi, cel puțin deocamdată, strigîndu-se „SRI fără SRL“, pentru a se amenda, altfel spus, însăși definiția corupției corupătoare (fără așa ceva n-ar fi existat Ghiță, de pildă, și atîția alții, atîtea și atîtea zone gri, eminențe cenușii, cînd nu negre, de‑a dreptul)?

Altă clasă, altă luptă? Cînd ne unim luptele? Sau se exclud? Există o meta-luptă sau o infra-luptă, structurală, un „transcendental zonal“ al definirii luptei politice care încurajează unele lupte și le exclude pe altele?

La Corupțiada națională au participat, instituțional, mult mai mulți decît se arată. Ba chiar cei care au întreținut în mod activ „epistema“ corupției, fondul general de corupție, ca pe un domeniu de vînătoare pe care acum vor să-l administreze în exclusivitate, eliminîndu-și din cuprinsul său foștii parteneri sau chiar pioni, sînt tocmai cei care azi nu se văd, nu se arată pentru că sînt, poate, tocmai cei care arată cu degetul.

Deci, ca să n-o mai lungesc, ori luptăm cu adevărat împotriva corupției, întărind țara prin asigurarea democrației, ori ne lăsăm încă o dată trași în piept, ca la Revoluție.

Dacă nu ni se pare așa, dacă respingem asta, corupția este, de fapt, morală și, de fapt, nu vrem asanarea corupției politice. Corupția e instituțională (a cuprins instituțiile Statului) și instituționalizată (devenind instituție „informală“ în sine) pentru că este morală, pentru că investigarea ei nu merge pînă la capăt, extensiv și (mai ales) intensiv. Dacă ne mințim că corupția este doar ceea ce se vede înseamnă că ne-am lăsat deja corupți intim. Corupția nu înseamnă doar mințirea de către alții, ci începe și se bazează pe mințirea de sine.

Deci: se poate lupta împotriva corupției cu un SRI suspectat ca nedemocratic? Altfel spus, se poate corupție fără democrație?

Parțialitatea, mai amplă – căci mintală, de gîndire – decît partizanatul, nu va eradica rădăcinile, semințele corupției. Care începe cu semi- sau cu cvasi-independența, autonomia, suveranitatea: a Statului și a persoanelor. Sîntem noi oare un stat îngăduit, cu permisiune, care ne poate fi ridicată, dacă nu ne punem la dispoziție? Sîntem noi oare un stat precar, în care poliția trebuie să medieze, e un samsar vameșul care trebuie să asigure buna desfășurare a transferurilor și a traficurilor de resurse? Sîntem noi punct de sprijin, țară‑„cîmp tactic“, avanpost al democrației armate?

Tocmai statutul nostru intermediar, mixt, hibrid, ambivalent, ambiguu (semi-, cvasi-) constituie, însă, terenul mlăștinos, mîl milos cu sine (nici pămînt, nici apă: și, și), germinator al corupției. Corupția înseamnă acceptarea tacită, neasumată, a dublului adevăr, a conviețuirii imposibile dintre adevăruri care se exclud: o realitate imposibilă, fundamental subminată și instabilă. Un „cadou“ sau, de fapt, o franciză, o concesiune pentru care trebuie să plătim exact ce și cum ni se cere. Sîntem structural, „constituțional“, „statal“ corupți?

Starea de corupție e suspendarea, „atîrnarea“, dubla atîrnare: echilibristică imposibilă. Stat structural imposibil? A sta în și pe gol: la propriu. A ieși din starea de dublă atîrnare, de echilibru instabil generat tocmai de lupta dintre plăcile politico-tectonice, dar care ne îngăduie singurul regim posibil de existen­ță, ar însemna să trecem de o parte sau alta: Est/Vest. Dar definiția noastră, spațiul nostru de libertate, teritorialitatea posibilității noastre vine tocmai din dubla atîrnare (sau presiune) indirectă, spațiul acesta pur aerian de suveranitate dublu disputată. Dublă rezistență prin „porozitate“ calculată, țară-graniță și țară-front, dînd trup, teritorializînd dubla tensiune contradictorie, și tocmai în felul acesta instituindu‑ne și persistînd: prin pozitivarea și întruparea cu „grație“ a „corupției“. România chiar e un miracol! Un adevărat balet, sîngeros însă.

Se pare că noi nu existăm, la nivel global, decît informativ-securistic, aici, în România, cu ea, se termină, ptolemeic, globalizata lume plană (glob plan!). Sîntem o (imposibilă) democrație militarizată, un fort, mai puțin chiar, un mirador (mi-era dor) de frontieră? România nu se poate vinde decît SRI-stic (pe stick)? Doar prin traficarea informațiilor și, pe sub mînă, la pachet, a resurselor? Dacă informațiile sînt resurse, resursele sînt principalele informații.

Nu degeaba spunea, recent, George Maior, fostul șef „civil“ al SRI, actualmente ce altceva decît ambasadorul României în SUA (o fi „binomul“ intern compus din DNA și SRI, dar numai pentru că face parte din binomul mai larg informații interne-politică externă: dar ce mai e intern și extern?), că „România are ce să arate şi să pună în discuţie foarte clar cu SUA din punct de vedere al securităţii, politicii de securitate, militar, politică de informaţii, politică economică. România este un aliat foarte semnificativ şi important pentru SUA în regiune şi chiar în plan global“.

Ăsta e prețul României, ce are ea de oferit în schimbul ei înseși, prin cei care au acaparat-o, adică se identifică cu ea?

Luptă împotriva corupției sau lupta pe corupție (cine are voie să fie corupt și cine nu)? Sau, altfel spus, luptă între corupția internă, a hoților și bandiților, fie și politici, dar de drept comun, trivial, și corupția externă, structurală, tectonică și arhitectonică? Democrație militarizată: democrația trebuie păzită, dar tocmai paznicii o corup.

Protestele din Piața Victoriei amendează, de fapt, public ceea ce e deja public (acțiunile Guvernului), dar a fost abuzat, adică faptul că dimensiunea publică nu e suficientă în sine și trebuie întărită, reafirmată, asigurată de către societate, nu doar de către stat.

Dar ce se opune publicului? Secretul, cu serviciile și polițiile lui deja, prin definiție abuzive. Or, de fapt, acțiunile Guvernului au ajuns să nu fie nici propriu-zis publice, nici propriu‑zis secrete, au ieșit din această dualitate care ne poate juca, în gîndire, feste și se bazează pe neatenție și pe abuz de încredere: pe non-acțiunea populară. Politicienii nu se ascund, fac totul în public, și tocmai dimensiunea această terță, hibridă, ambivalentă și ambiguă, secret-public, de secret în public, este definiția corupției, fiind omoloagă însuși statului politico-ontologic al României, așa cum l-am sugerat, interogativ, mai sus.

Lupta împotriva corupției nu poate nega însă tocmai polul secretului, al beznei, după ce îl contestă, acum, atît de viguros, istoric, pe cel al amurgului, al penumbrei. Ea trebuie, cum spuneam, lărgită, de fapt întregită.

În ceea ce mă privește, nu numai că #rezist, ci #insist: anti-corupție pînă la capăt(ul ei), în toate sensurile și la toate nivelurile, instituționale și umane.

Democrați din toate luptele, uniți-vă!