Trebuie să mărturisesc că textul apelului semnat de mai bine de optzeci de membri ai Academiei Române, publicat săptămîna trecută, m-a uimit. După o a doua lectură şi după ce am trecut în revistă, cu mare atenţie, şi lista semnatarilor, care mi-a dezvăluit subtextul, am rămas de-a dreptul … siderat. Doar mai tîrziu, însă, cînd am început să mă gîndesc şi la contextul în care a apărut documentul menţionat, am început să mă întreb ce noimă are acesta, ce i-a motivat pe semnatari. Mă deprimau şi în acelaşi timp mă agasau clişeele folosite în discursul şi retorica academicienilor. Apelul către naţiune, guvernanţi şi guvernaţi, către intelectuali şi către simplii muritori, veşnic angajaţi în căutarea unei identităţi naţionale – mereu ameninţată, pierdută uneori şi mai apoi regăsită totuşi –, îmi părea scris într-o limbă de lemn, un déjà vu veştejit şi vetust, care m-a dus cu gîndul la anumite personaje ale lui Caragiale şi la discursurile bîlbîite, dar pline de patos, ale lui Nicolae Ceauşescu.
Scriu la sfîrşit de săptămînă şi probabil că, pînă la apariţia „Intersecţiei“ mele, mulţi vor scrie despre acest document istoric (isteric?); nu e nevoie deci să insist prea mult asupra conţinutului său. Astăzi (vineri, 10 februarie), am petrecut cîteva ore pe internet, pentru a vedea care sînt reacţiile „la cald“, la telefon, pentru a vorbi cu cîţiva prieteni. Celor pe care nu i-am găsit „pe fir“ le-am scris mailuri. Nu am nici o îndoială că, printre semnatarii chemării, sînt oameni de bună-credinţă, care sînt îngrijoraţi; mă îndoiesc însă că există pe acest glob o ţară în care oamenii să nu fie îngrijoraţi cînd se gîndesc la viitor. Că această via dolorosa pe care s-a îmbarcat România, după 1989, s-a dovedit a fi foarte dificilă, nu e nici o îndoială. Că lucrurile se prelungesc dincolo de aşteptări – Gabriel Liiceanu (vezi ultima sa intervenţie pe contributors.ro) ne-a reamintit recent că şi iudeii au petrecut patruzeci de ani în deşert, înainte de a li se permite intrarea în Ţara Promisă, după exilul lor în Eghipet – nu trebuie să ne surprindă. Îmi pare, însă, surprinzător faptul – şi am mai făcut acestă observaţie nu o dată – că, în loc să se discute în mod serios neajunsurile şi dificultăţile prin care trece ţara în aceşti ani de „tranziţie“, care aduc mai mult a iad decît a purgatoriu, se revine mereu la sintagme şi la idei care nu ajută la remedierea situaţiei. Identitatea naţională este o calitate asigurată de o limbă comună, o cultură şi o credinţa colective: vezi evreii în ultimii două mii de ani, kurzii astăzi (şi ca ei mai sînt multe grupuri etnice omogene, nu departe de noi, de la basci şi pînă la druizi). Ea există pur şi simplu şi nu trebuie teoretizată, justificată sau drămuită mereu. Autorii documentului în discuţie trec în revistă marile pericole care o ameninţă, printre care: „rescrierea tendențioasă, lacunară sau chiar mistificatoare a istoriei, denigrarea simbolurilor naţionale, subminarea valorilor și instituțiilor fundamentale, sabotarea viitorului“. Care dintre acestea a împiedicat refacerea infrastructurii rutiere sau feroviare în România postdecembristă? Vine apoi „dezmoștenirea generațiilor care vin după noi, prin vînzarea pămîntului, a resurselor solului și subsolului, prin defrișări masive, prin înstrăinarea sau falimentarea unităților economice“, toate efecte imediate ale corupţiei şi ale lipsei unui sistem administrativ şi juridic funcţional, vreme de cel puţin două decenii. La fel stau lucrurile şi cu degradarea învățămîntului și a sistemului sanitar. În fine, poate fi „politizarea excesivă a tuturor subsistemelor statului și societății, ceea ce are ca efecte deprofesionalizarea, confuzia valorilor, corupția, lipsa de eficiență, apariția unor tensiuni sociale“, imputată cu adevărat globalizării sau discursului dominat de corectitudinea politică? Sînt ele rezultatul unor manipulări oculte venite „din afară“?
În lumea în care trăim astăzi, globalizată, globalizantă sau oricum dorim să numim această întrepătrundere nolens volens în toate planurile, interferenţele negative sînt la fel de posibile/probabile ca şi cele pozitive. Obsesia legată de „încercarea de erodare a identităţii României“ este nu doar absurdă, ci şi total neproductivă. Desigur, există mari puteri, unele dominatoare, altele de-a dreptul agresive, există interese politice şi economice, există alianţe care se fac şi se desfac şi, în anumite momente istorice, orice ţară, mare sau mică, se poate regăsi într-o situaţie dificilă. Dar un popor care rămîne încremenit în proiectul unei afirmări şi reafirmări perpetue a identităţii sale naţionale nu va fi capabil să se pregătească practic, pe teren, în realitatea imediată, care este mereu schimbătoare, pentru a înfrunta vremuri şi situaţii potenţial dificile.
Am lăsat la urmă pretextul: ar fi interesant de ştiut care au fost evenimentele ce au precedat scrierea textului în discuţie şi mecanismele publicării acestuia. Dar mă gîndesc mai degrabă la pretextul de a-l publica tocmai acum; şi cu cît mă gîndesc mai mult la acest lucru, cu atît devin mai trist.
Columbia, 10 februarie, 2017
Este emoționantă grija și preocuparea unor personaje pentru soarta acestui popor, mai ales atunci când își exprimă mirarea și chiar nedumerirea privind evoluțiile din România. După primele rânduri însă îți dai ușor seama cam din ce direcție bate vântul și pe care parte a baricadei se află. Pentru a nu rămâne în ceață (pentru că România e departe) voi încerca să-i deslușesc pretextul apelului intelighenției românești, pentru care orice intelectual ar trebui să aibă respect. Pretextul este situația din țară, în care șeful statului, care nu are nimic comun cu sensibilitatea și percepția acestei națiuni, a reușit să o dezbine, Printr-o atitudine arogantă și disprețuitoare față de acest popor, privindu-l de sus cu un jignitor aer de superioritate (care amintește de un personaj de tristă amintire care privea în același mod Europa în perioada interbelică) a reușit să irite mai ales România profundă pe care nu are cum să o înțeleagă. Durerea este a celui care suferă și nu a celui care privește – stimate domn, așa că lăsați-ne în durerea noastră. Iar cu privire la identitatea noastră națională, v-aș aminti cuvintele lui Eminescu ”Cine o combate pe ea (…) poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e”. Apelul academicienilor este nu numai oportun, ci de-a dreptul necesar,