Dacă în lumea noastră literară „deschiderea“ deseori proclamată şi teoretizată ar depăşi nivelul declaraţiilor de intenţii, o ficţiune precum acelea ale lui Flavius Ardelean (tînăr prozator – născut în 1985, la Braşov – avînd deja cinci volume la activ) nu ar avea cum să treacă neobservată. Aducînd laolaltă imaginativitate, idei, virtuozitate narativă, intuiţie a umanului şi, poate, a unei dimensiuni ce transcende umanul, cărţile acestui autor ies din sfera prozei leneşe, a conformismului „mainstream“. Sînt cărţile unui profesionist al genului fantasy – sau, şi mai exact, „dark fantasy“ –, prea puţin abordat la noi, şi, de fapt, ale unui profesionist al prozei pur şi simplu. A nu se aplica, în cazul de faţă, eticheta „paraliteraturii“! Căci – indiferent de „gen“ şi dincolo de orice fel de prejudecăţi de „gen“ – o proză atît de bine scrisă cum este aceea a autorului în discuţie se defineşte, înainte de toate, ca literatură, fără nici un prefix mai mult sau mai puţin minimalizator. E greu să situezi scrisul lui Flavius Ardelean într-o descendenţă autohtonă – dar, pînă la urmă, chiar e indispensabilă o atare situare?! Cărţile acestui autor au în spate o tradiţie prozastică oarecum exotică mediilor literare româneşti mainstream, se hrănesc din fantastic, gotic, fantasy, horror, thriller, SF, ca şi dintr-un „sound“ specific unor stiluri de rock alternativ (şi din „mitologia“ subsecventă acestora), din ceea ce se cheamă „symphonic metal“, „progressive rock“ (cu toate subdiviziunile lor…), dintr-un imaginar al apocalipsei şi dintr-un intens sentiment al decepţiei şi debusolării. Vecinătatea cu naraţiunea distopică (mai familiară publicului autohton) este, de asemenea, evidentă.
Scîrba sfîntului cu sfoară roşie şi Miasma sînt parabole ale disoluţiei, trimiţînd spre o constantă a istoriei unei umanităţi generice: o perpetuă ameninţare a Sfîrşitului, indiferent dacă povestea se desfăşoară într-un decor premodern sau modern. Nu regăsim aici repere temporale sau spaţiale recognoscibile, corespondenţe cu realul documentabil; autorul creează un teritoriu al său, pune în scenă, de la un capăt la altul al poveştii pe care o deapănă (de-a lungul celor două cărţi), o pură fantezie, în care „doar“ ideea de ameninţare a umanului, de permanenţă a unei stări de urgenţă, face legătura cu realităţi cunoscute. Regatul imaginar se numeşte Talpa lui Tapal şi geografia acestuia (cu diferitele-i ţinuturi şi cetăţi imaginare) se conturează, pe parcurs, cu destulă acribie – împreună cu o „istorie“ la fel de nebuloasă (şi de coerentă, totodată, în nebulozitatea ei) cum sînt, de obicei, istoriile popoarelor, istorie care (fireşte) interferează cu nevoia de „poveste“ şi de „mit“.
Atmosfera (cu precădere în a doua carte a ciclului) e pregnantă şi se reţine; mai ales aceea a oraşului Alrauna, cu organizarea sa în trei cercuri concentrice, de la cartierul privilegiaţilor, al cetăţenilor de rangul întîi (Primi), la mahalaua negustorilor (Medii) şi la zona, cu grijă izolată, dar foarte pitorească, altminteri, şi cît se poate de „productivă“ literar, a excluşilor, marginalizaţilor, ordurilor etc. (Infimi) – organizarea tripartită pe orizontală fiind dublată de una, tot tripartită, pe verticală, cu subsoluri aflate într-o măsură mai mică sau mai mare sub semnul tabuului, cu o onorabilă existenţă „la suprafaţă“, pe străzile cetăţii (străzi de burg medieval, parcă…) şi, în fine, cu ciudatele „platforme“ suspendate deasupra oraşului, pe care numai paria şi, la cealaltă extremă, călugării au voie să le străbată. E imaginat un sistem social (într-un fundal mai îndepărtat, unul politic) şi, implicit, un sistem economic (monedele de schimb în Talpa lui Tapal se numesc „gheare“ şi „colţi“) – cu sugestia unui amestec de modernitate şi premodernitate. Există un Sfat al Bătrînilor şi un Consiliu Orăşenesc – primul, cu atribuţii definind o ordine simbolică şi controlînd o dimensiune religioasă şi magică a existenţei „mandragorenilor“; cel de-al doilea, acţionînd la un nivel banal-mundan. Există, de asemenea, biserici şi preoţi, dar şi o „instituţie“ mai bizară a „sfîntului“ – a unui sfînt care există ca atare, în carne şi oase, care face minuni, protejează comunitatea şi uşurează trecerea „dincolo“… Nu în cele din urmă, supravieţuieşte, în Alrauna, un alchimist, tot mai ironizat de locuitorii cetăţii. Undeva, departe, e Curtea Regală, însă nu aflăm prea multe despre ea (rămîne, s-ar putea spune, într-un plan înceţoşat, precum Castelul kafkian). Detaliile de viaţă cotidiană, de la înfăţişări, obiceiuri, gesturi oarecare pînă la miresme şi duhori specifice, sînt numeroase şi bine imbricate în textura naraţiunii, ca într-o bună proză „realistă“, susţinînd în chip convingător impresia de plauzibilitate a acestui univers al fanteziei – chiar şi atunci cînd printre locuitorii Alraunei, tîrgoveţi obişnuiţi, negustori, diverşi breslaşi, copii de şcoală, vagabonzi, prostituate, cărturari sau călugări, se amestecă intempestiv personaje dintr-un alt „regn“: „oamenii-şobolani“ ori duhuri întrupate.
Prima carte din serie – dintr-un ciclu în care au apărut pînă acum două volume, dar care, după toate aparenţele, va continua şi cu alte titluri (chiar dacă volumele au o oarecare autonomie) – serveşte ca preambul (ca „prolegomenă“, precizează autorul) pentru o mai amplă desfăşurare ficţională ce începe cu Miasma. Tratat de rezistenţa materialelor, poveste a unei cetăţi, Alrauna (sau Mandragora), a cărei viaţă obişnuită e tulburată, aparent din senin, de intruziunea unor forţe obscure venite din viscerele pămîntului (căci tripartiţia „clasică“ celest-pămîntean-subpămîntean se păstrează şi aici). Scîrba sfîntului cu sfoară roşie împrumută scenariul întrucîtva mai schematic al basmului, cu situaţii şi situaţii şi personaje oarecum stereotipe – exploatate, însă, la o privire mai atentă, într-o manieră destul de atipică –, în timp ce cartea următoare este un roman în toată regula, cu toate redimensionările, modificările de „relief“, complicaţiile şi virtuozităţile narative cerute de specia romanescă. Ambele volume (şi „basmul“, şi romanul) au, trebuie subliniat, şi o apăsată tuşă metanarativă, subordonînd epicul – bogat, iar în Miasma de-a dreptul stufos – unei suprateme a Poveştii, a Povestitorului, a realităţii care se instituie prin actul/ritualul cvasimagic al povestirii; cu următoarea addenda: Povestea poate fi, în anumite circumstanţe, malignă, iar realitatea instituită, monstruoasă… Scîrba sfîntului cu sfoară roşie e o metapoveste şi o pseudo-hagiografie a unui anume Taush din Gaisterştat, „neobosit rătăcitor între lumi şi trecător de praguri“, reconstituită – cu haz şi înşelătoare alegreţe – de un duh malefic. Şi aici, ca şi în miezul volumului următor, Miasma, toată năucitoarea desfăşurare de evenimente şi de viziuni (de la un punct încolo demne de cel mai întunecat coşmar) înfăşoară obsedant următoarea imagine-nucleu, a unei confruntări între Lume şi „ne-Lume“, între Oameni şi „ne-Oameni“: Lumea continuă să existe datorită poveştilor pe care un personaj orb, surd şi mut (sfînt sau ascet) le „dictează“ în fiecare noapte, pe o cale misterioasă, ucenicilor; în acelaşi timp, însă, oamenii-şobolani „opresc povestea […], o împiedică să crească şi să se lege“. Tot în termeni alegorici: cînd Povestitorul-Sfînt se poticneşte, nemaireuşind să continue povestea ce ţine în echilibru lumea, în textura realului se ivesc „găuri“, prin care se fac simţite izul putreziciunii şi ameninţarea nimicului – „Cred că dincolo de gaură, zise Taush, un moş cu ucenicii săi a început a încropi şi el o povestioară, rostită invers“. Ca într-o liturghie neagră, al cărei efect e, dincolo de deruta generalizată, impulsul relativizant: „Cine poate spune că noi avem dreptate şi că ei se înşală? Cine ştie care poveste e cea bună şi adevărată – cea rostită de la un capăt la celălalt, sau cea rostită invers?…“. Atunci cînd apare „povestitorul care să dea glas ne-Lumii“, Lumea e invadată de făpturi infernale. Semnul apocaliptic: în pîntecele fecioarelor cetăţii cresc fetuşi monstruoşi. Şi însuşi sfîntul/inocentul se poate metamorfoza într-un agent al ne-Lumii.
Pe cît de coerentă şi de „plauzibilă“, Lumea imaginată în cele două cărţi ale lui Flavius Ardelean îşi trădează, totuşi, la modul simbolic, consistenţa incertă: e o lume de cuvinte şi de discursuri care se întretaie şi se înfruntă; ea rezistă graţie unor poveşti şi se dizolvă din cauza altora. Ambiguitatea e maximă şi constituie chiar fundamentul acestui univers în care binele şi răul, adevărul şi contrarul acestuia se amestecă pînă la a fi confundate: „Scorneala mea poate fi adevărul altuia şi invers, aşa că, de nu mai ştii ce-i ce şi cine-i cine, să nu te sperii, că nu-i decît scorneală adevărată şi adevăr scornit“, avertizează unul dintre povestitorii (mai toţi fabuloşi) care străbat teritoriul imaginat de Flavius Ardelean. Să fie amoralitatea condiţia de existenţă a acestora?! Un personaj neiniţiat în privinţa legilor de funcţionare a acestei lumi ficţionale întîmpină fraza citată mai înainte cu un calm netulburat de vreo îndoială: „O mică poveste nu face rău nimănui nicicînd“; iar cel cu care stă de vorbă, scheletul Bartholomeus Pumn-de-Oase, „temut povestitor“, entitate de dincolo de bine şi de rău, îi răspunde printr-un echivoc clănţănit din dinţi – „dar nu de frig, ci, pesemne, de haz“. Cititorul acestei poveşti pe cît de alerte, pe atît de tenebroase va vedea de ce!…
Flavius ARDELEAN
Scîrba sfîntului cu sfoară roşie
Editura Herg Benet, Colecţia „Cărţile Arven“,
Bucureşti, 2015, 272 p.
Flavius ARDELEAN
Miasma. Tratat de rezistenţa materialelor
Editura Herg Benet, Colecţia „Cărţile Arven“,
Bucureşti, 2016, 432 p.
…un stefan banulescu 2000-ist.