SFada cu literatura. Despre contraste, cu Florin Purluca

Ultimii cinci ani ai fantasticii românești au cunoscut un reviriment al actului creator, cu debuturi semnificative numeroase. Relativa normalitate dată de constanta apariție a publicațiilor de gen, în primul rînd electronice, a asigurat „ciclurile de creștere“ noilor veniți, prin cerințele redactorilor, preferințele publicului și feed-back-ul combinat. Un ciclu de creștere „normal“ înseamnă debutul cu proză scurtă la o revistă gîndită pentru noutate (să zicem „Gazeta SF“), urmat de confirmările de la celelalte reviste, din ce în ce mai severe în acceptarea colaborărilor (să zicem „Nautilus“, apoi „Argos“, apoi…), urmate de publicarea volumului/volumelor de debut la una dintre editurile cu colecții specializate.

Între 2013, cînd „Gazeta SF“ îi publică proza Iman și sfîrșitul lui 2016, cînd editura Tritonic îi publică micro-romanele Cum să fabrici un semizeu și Praf, focșăneanul Florin Purluca își parcurge cu exactitate „ciclul de creștere“.

S-ar putea spune că după creștere urmează maturitatea. Un scriitor matur este stăpîn pe mijloacele sale de expresie, indiferent de genul și specia în care alege să-și comunice mesajul estetic. Cu Florin Purluca, mai mult decît cu oricare alt coleg de generație – să spunem, „cei de după 2012“ ‒, se poate problematiza trecerea de la debut către maturitate, din două motive: tocmai exactitatea pașilor făcuți de autorul focșănean și contrastele între prozele scurte și romanele de sub semnătura sa. Este un loc comun și o practică editorială consacrată ca o idee care apare prima dată într-o schiță sau povestire să fie preluată și, cu sau fără sprijinul alteia, la fel de puternică, să devină baza pentru o construcție mai ambițioasă, o nuvelă sau un roman. Două exemple din fantastica românească: Dan Doboș scrie trilogia Abația pe baza ideii din schița Pletele Sfîntului Augustin, Dănuț Ungureanu construiește romanul Noaptea în oraș, fără părinți din nu mai puțin de trei proze pre-existente. Romanul Praf al lui Florin Purluca este precedat de povestirea omonimă (care, în traducerea lui Mircea Pricăjan, Dust, a fost publicată de revista electronică „Singularity“, din Marea Britanie). Povestirea are două părți: un început ce descrie poetic un sfîrșit de lume sub o ploaie de praf, și un sfîrșit care arată lupta pentru supraviețuire a unui copil, Abu, aflat singur în fața unui lup, în ruinele unui oraș. Romanul multiplică personajele din jurul lui Abu, îi dă o familie pe care o pierde, apoi i-o redă sub forma unui grup de supraviețuitori care înfiază băiețelul rămas singur – și nu îi pradă, pur și simplu, micul stoc de provizii rămas de la părinți… ‒  care grup îl duce spre mare, aceasta fiind ultima sursă de apă etc. Micul rezumat al romanului seamănă îngrijorător cu filmul (de după cartea) în care Viggo Mortensen parcurge Drumul către mare, împreună cu fiul său, într-o lume postapocaliptică. Proza scurtă era mult mai închegată și avea, prin idee, ceva originalitate. De asemenea, avea un echilibru între idee și ce a făcut autorul cu ea. Romanul este instabil fiindcă nimic din idee nu este dus mai departe, iar personajul Abu nu devine suficient de consistent pentru a face trecerea spre aventura sa propriu-zisă, bietului copil i se întîmplă lucruri, personajul lui Purluca nu face nimic nou față de alți copii în împrejurări asemănătoare.  În romanul Cum fabrici un semizeu, ideea din titlu este ascunsă sub un colaj de clișee din military SF: mercenarul (aici, Felix Diamond) care este chemat/cumpărat să salveze o lume (ca în Seniorii Războiului ai lui Klein), dar este relativ lipsit de mijloace tehnologice fiindcă se află într-un „comunism ecologic utopic“ (este o confruntare de tactică și gadgeturi din Războiul etern al lui Haldeman pe o lume parcă gîndită de LeGuin), însă reușește să învingă prin ceva istețime de sergent instructor (Infanteria stelară…) și folosirea la maximum a resurselor fizice și parapsihice ale localnicilor (cu o ieșire finală demnă de Avatar-ul lui Cameron). Dacă am curăța titlul/ideea lui Purluca de reziduurile evenimențiale, vom vedea că proza sa s-ar putea susține, în contrast cu neînchegatul Praf, prin ducerea pînă la capăt a firului logic, aplicat pe subiecți diferiți: primul semizeu „fabricat“ este chiar mercenarul benign, antrenat, dopat și modificat la 3g, cu substanțe și într-un mediu speciale, calităților fizice adăugîndu-se la final o generoasă recompensă bănească, plus prelungirea vieții, rezultatul fiind conform filozofiei sale de viață, pentru modelul „fericirii“ individuale, egolatre; al doilea semizeu este un regn, cel vegetal, dominant pe planeta de protejat – doctorul Aslan și urmașii săi au produs un hibrid de plantă cu robot (care este descris literalmente ca un ghiveci într-o micro-seră aflată în toracele unei mașinării antropomorfe), capabil să interacționeze și să comunice ca o persoană; al treilea semizeu este o societate, oamenii care locuiesc împreună cu plantele-mecanoide vorbitoare în acel comunism utopic sunt cvasi-nemuritori (însă sterpi…). Avem, așadar, un larg evantai de treceri spre un stadiu superior, „semidivin“, al mai multor personaje individuale sau colective, în romanul lui Florin Purluca. Din păcate, prea preocupat să distreze cu semizeii săi, autorul consumă prea mult text cu deja-văzute aventuri, fără – atenție! – fără să exploateze cu adevărat, în afară de cîteva secvențe de spectaculos primar, originalitatea ideii sale. Iar aici se află marele contrast între scriitorul de proză scurtă Purluca și romancierul cu același nume: dacă pe curse scurte și medii, structurile, ritmurile, atmosfera ‒ și să nu mai vorbim de verosimilitatea psihologică ‒ au o calitate peste media colegilor de generație, ambele lui romane pierd la toate nivelurile. Exemplu de greșeală de structură: a zecea parte din roman o petrecem în sala de gimnastică; exemplu de greșeală de ritm: Praf e monoton; exemplu de greșeală de atmosferă: după victorie, în plin happy-end, se află secretul tragic al prețului nemuririi – care nu are nicio legătură cu obținerea victoriei, ci o pune la îndoială, de fapt.

Totuși, cred că Florin Purluca va fi capabil să își găsească echilibrul dinamic în cărțile ce vor urma. Dacă va renunța la spectaculosul facil, la graba de a publica romane la cererea editorului, indiferent la reclama prezentului, el va deveni scriitorul anunțat de prozele scurte antologabile și antologate: o menționez aici doar pe cea din Exit (Eagle, 2016), O noapte fără regină. Aici debutantul arată că știe mai multe despre natura umană, despre viață și moarte, despre cum se pune punctul la sfîrșit, decît romancierul cu același nume.