Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Deșteptarea primăverii la Mic
- 24-02-2017
- Nr. 861
-
Liviu ORNEA
- Arte
- 14 Comentarii
Bună idee a avut Vlad Cristache să monteze acest text clasic, de o frumusețe aparte, al lui Wedekind. Unul în care poezia și puritatea sentimentelor stau alături de o cruzime fără rest. Trezirea conștiinței de sine a tînărului la granița dintre copilărie și adolescență, cu spaimele și entuziasmele ingenue dublate de cinism și răutate mai mult sau mai puțin conștientă, primele pulsiuni sexuale descoperite, care farmecă și oripilează deopotrivă, zidul de neînțelegere și refuz ridicat de societate și de părinți – toate acestea apar într-un text dens în care critica socială e dublată de un umor mordant și spumos, iar povestea grupului de tineri elevi curge aparent liniar către un deznodămînt tragic și totuși luminos, cu tentă fantastică. Un grup de elevi de 14-15 ani, terorizați de temele nesfîrșite și de atmosfera sufocantă din școală, pe de o parte, de convenționalismul și stupiditatea părinților, pe de alta, își caută drumul și identitatea. Singuri, neînțeleși de părinți și profesori, unul ajunge să se sinucidă de teama eșecului școlar, o fată rămîne însărcinată și e ucisă de prostia mamei și a medicului care-i face avortul, liderul grupului va ajunge la casa de corecție – dar va trăi. Tocmai pentru zona aceasta difuză […]
Până nu uit:
În traducerea românească a teatrului lui Wedekind (Univers, 1982), cea mai pregnantă replică pe care am reținut-o cândva, la lectura „Deșteptării Primăverii”, a fost:
“LUMEA ASCUNDE MÂRȘĂVII NEBĂNUITE!”
În montarea actuală, ea este dată în altă formulare, pe care n-am mai reușit s-o rețin, dar mi s-a părut mai puțin reușită decât cea inițială. ( În 2014 a apărut o nouă traducere, într-un volum cu o copertă de o urâțenie desăvârșită…)
@lucid
Singurul rezultat al acestui dialog indigest: nu era vorba de nicio „sancta simplicitas”, ci doar de o vendetă, meschină si stupidă, ca orice vendetă.
Domnului Moroianu:
Aveti dreptate in privinta bunei cresteri. Atunci cand gresesti, este normal si firesc sa recunosti, ca doar nimeni nu este perfect. A te da dupa prun, incercand sa faci parada de cultura, pentru a ascunde folosirea unui cuvant care nu exista in DEX, spune cate ceva despre cel care recurge la astfel de procedee. In privinta nasului sunteti intr-o postura neplacuta. Faceti aprecieri privind pe cineva despre care nu admiteti ca ar purta numele de Paul. O situatie stingheritoare pentru un matematician (gresesc?) ca dumneavoastra care se presupune ca opereaza cu elementele de baza ale logicii.
Pentru ca va descopar un fan inrait al domnului Ornea, va propun ca cei din josul paginii sa fie impartiti in trei categorii: filfizoni (inteleg ca va inscrieti la aceasta categorie), martafoi (ceilalti) si cei din spatiile in care notiunea de sir nu are sens (de exemplu, elefantii care circula cu metroul).
@Paul
Din pacate, nici buna crestere, nici cunoasterea lungimii nasului nu se pot invata din DEX.
Nu agreez termenul martafoi (pentru care ati tinut se pare sa-i platiti o polita autorului acestei cronici
mai mult decat reusite), de aceea propun inlocuirea lui cu cel de filfizon.
Mult prea distinsului domn Moroianu:
1. Dincolo de parada de cultura afisata, „vehicol” nu exista in DEX. Este precum „falsh-ul” fostului domnitor din Scornicesti.
2. Lista prezentata nu are relevanta. Este insa incompleta. Lipseste Costel Busuioc, marele tenor.
3. Fiind un „martafoi din josul paginii” (apud L. Ornea), nu vad ce importanta are calificarea mea. As putea fi un pensionar, fost pretendent la un fotoliu senatorial aferent Lichirestiului.
@Paul
1. Apropo de franțuzismul „Vehicul”. Dacă vrem să eliminăm complet varianta „Vehicol” (pe motiv că terminația etimonului latinesc este „-ulum”), ar trebui să facem același lucru cu celelalte cuvinte aflate în aceeași situație, câteva din cele mai „ridicule” rezultate fiind:
• articul
• fascicul
• miracul
• obstacul
• oracul
• pericul
• secul
• spectacul
2. Apropo de „inginerul” Ovid Crohmălniceanu (autor al celor trei volume „Literatura română între cele două războaie mondiale”, prozator, memorialist, conducător al cenaclului „Junimea” etc). Câteva nume ale unor personaje care au încercat, și parțial au reușit, să se afirme în domenii pentru care le lipsea orice calificare cu acte în regulă:
Ion Barbu (matematician)
Ionel Teodoreanu (avocat)
Camil Petrescu (filosof)
Mihail Eminescu (bibliotecar și revizor școlar)
J. W. Goethe (jurist)
F. Nietzsche (filolog clasic)
O. Spengler (matematician)
R. Musil (inginer)
H. Keyserling (geolog)
F. M. Dostoievski (inginer).
3. Apropo de pasiunea postărilor anonime: Ne puteți dezvălui măcar propria Dvs calificare?
Distinsului domn Moroianu:
In limba română spunem şi scriem vehicul, cu u.
Domnul Ornea nu-si da cu parea despre teatru pe bancuta din fata blocului, ci in cadrul unei reviste de cultura. De fapt, de ce sa ne miram, din moment ce inginerul Crohmalniceanu facea critica literara?
@Ion
Din pacate, de decenii bune, rockul bantuie nu doar prin teatrul romanesc ci si prin toate mijloacele de difuzare in masa a inculturii muzicale, dar mai ales a brutalitatii compulsive careia ii serveste drept vehicol. O moda pe care, eu unul, nu prea mai sper sa o vad „trecand”, asa cum cu atata optimism va asteptati Dvs sa se intample.
@lucid
Nu sunt sigur că lucrurile sunt atât de simple. Pe lângă calitatea de „spectator pasionat”, criticul teatral (ca și orice alt critic de artă) trebuie să dispună, presupun, și de capacitatea de a-și analiza discursiv reacția subiectivă la diversele producții artistice, precum și de bagajul cognitiv, dublat de feeling-ul necesar pentru a face comparații și a emite judecăți de valoare. Toate acestea, condiții pe care oricine i-a urmărit cronicile publicate în „Scena”, „Teatrul Azi”, „Observator Cultural” și parțial strânse în volumul „Un Matematician la Teatru” (Tracus Arte, 2014) știe că Liviu Ornea le îndeplinește pe deplin.
Cât despre „Paul” ‒ e clar că d-sa trebuie să fi trecut printr-un îndelungat proces de pregătire, concentrare și decantare, pentru a ajunge să pună o astfel de întrebare care nu oricui i-ar fi putut trece prin minte…
De la Petrika Ionesco încoace bântuie rockul în teatrul românesc. Nu cred că e motiv de supărare. E o modă, va trece.
@Paul: Sancta simplicitas! De ce „pregatire’ sa aiba nevoie un spectator pasionat ca sa comenteze un spectacol de teatru? Pregatire premilitara?
Foarte bine zis: „acest text, clasic, de o frumusețe aparte”…
Pentru mine, marea surpriză a fost că regizorul și actorii chiar păreau să înțeleagă și să dea viață unei piese datând din 1890, în loc s-o „modernizeze”, adică să se folosească de ea ca simplu pretext pentru etalarea propriilor obsesii și a propiei lipse de gust. Din fericire, scenografia a fost și ea lipsită de orice exagerări, latura șocantă (care nu putea să lipsească) fiind concentrată asupra geometriei (mai mult decât derutante) a distribuirii spectatorilor în spațiile denumite „Grădină” și „Curte”, la care se ajungea traversând vechea sală de spectacole, având scaunele acoperite cu mari folii de plastic albăstrui, fără să se poată ști dacă e vorba de o reparație a sălii, sau de o punere în scenă ad hoc. Singurul efect al acestei inovații a fost de a face urmărirea specatcolului extrem de anevoioasă și obositoare. (Îl invidiez pe Liviu Ornea pentru reușita de a fi urmărit în condițiile aceastea vitrege, performanțele individuale ale fiecărui protagonist în parte, pe când simțurile mele obosite n-au putut înregistra decât un continuu de sunete și imagini mai mult sau mai puțin amestecate din cauza pespectivei vizuale iincerte și a incomodității șederii pe niște scaune prea apropiate între ele.)
Muzica trupei „Firma” , fără nicio legătură cu restul, extrem de obositoare și ea, o parte integrantă a curei cotidiene de ritmuri agresive și primitive pe care orice posesor de receptoare media este condamnat de mai bine de trei decenii să le ingereze cu sau fără acordul lui. Faptul că regizorul însuși le consideră „sursă de energie” mi se pare un record absolut delicios de umor involuntar. Nu mai puțin delicios, de altfel, ca și observația finală din cronica d-nei Silvia Dumitrache la același spectacol, care deplângea faptul că „pudoarea nu a dispărut încă nici în secolul nostru” (Sic!).
Ce pregatire are domnul Liviu Ornea pentru a face cronica de teatru?