Am avut două bunici, ambele decedate. Una a murit acum un deceniu, la 95 de ani, născută în comuna Pojorîta, din județul Suceava, toată viața trăind la Cîmpulung Moldovenesc, căsătorită cu un acar de tren și avînd doi copii, care au urmat cel mai celebru liceu din oraș, „Dragoș Vodă“. A doua bunică a murit în Anul Revoluției, 1989, născută într-o comună din județul Iași, Bîrnova, și căsătorită „peste deal“, într-o altă comună, Lunca Cetățuii, cu un pădurar „exilat“ în Moldova de la Satu Mare. Pe bunicii mei nu-i știu, ambii au decedat înainte de a mă naște.
Ambele bunici au avut, pînă tîrziu, dinți în gură, cel puțin așa mi le amintesc, chestiunea aceasta nefiind una care să mă preocupe foarte mult. Și chiar dacă n-ar fi avut, tot n-ar fi fost o mare scofală, pentru că nu de aia le iubeam eu pe ele, pentru că erau știrbe sau pentru că aveau o dantură perfectă. Le iubeam pentru că se jucau cu mine, le iubeam pentru că-mi spuneau poezii (ce învățaseră și ele la școală), le iubeam pentru că împodobeam împreună bradul de Crăciun, le iubeam pentru că îmi făceau toate hatîrurile, le iubeam pentru că mă lăsau „afară“ să mă joc cu copiii, le iubeam pentru că spuneau povești sau depănau amintiri din război (ambele își aminteau de nemții aflați în retragere în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar și de rușii care înaintau glorioși). Și era, printre cimiliturile pe care le strigam, una naivă și inofensivă: „Nu mă prinzi, nu mă prinzi, babă fără dinți“. Ele rîdeau, eu rîdeam și fugeam, dar nu atît de repede încît să nu fiu prins. Și astăzi, fiică-mea e veselă cînd îmi zice: „Nu mă prinzi, nu mă prinzi, babă fără dinți“. Iar eu, cu un închipuit batic și un baston imaginar, răspund: „Ba te prind, acușica, te prind. Te prinde baba fără dinți“.
N-am crezut niciodată că astfel de strigături populare pot să devină obiect de dizertații filozofice. Nu mai departe de săptămîna trecută, cunoscutul eseist Gabriel Liiceanu scrie un text (l-am văzut pe site-ul revistei 22): „România gurilor știrbe“. Un fragment din text se referă la cîteva imagini pe care autorul le-a văzut recent: fotografii de la mitingurile din fața Palatului Cotroceni (din care reproduce o poză cu o femeie fără dinți și cu un nene care are un carton uzat pe care scrie „Afar. cu Hitler. di. țară“) și un film realizat la un miting pro-PSD, de la Pitești: „într-un videoreportaj publicat de Adevărul pe 19 februarie, am văzut oamenii scoși de PSD într-o piață a Piteștiului. I-am văzut «manifestîndu-se», unii dintre ei spunîndu-și păsul în fața unui microfon, șuierînd cuvintele care se strecurau, molfăite, prin șanțurile din gură“. Pe urmă, cunoscutul eseist ne spune cum acești oameni sînt victima unui experiment: „Astăzi, fecalele sînt pregătite pentru a fi înghițite cu creierul. Iar rezultatul este magnific: un post de televiziune transformat în centru de reeducare avariază, în cîteva ore, mințile cîtorva milioane față de cele cîteva sute, în cîțiva ani, dintr-un lagăr de reeducare. Mai rău: prin ingredientele de tabloid pe care le introduc în noua dietă excremențială destinată «consumului spiritual» – prin calomnie, linșaj public și senzaționalul de mahala –, aceste canale ale jurnalismului infracțional produc pe bandă, în numele «libertății de expresie», victime addicted, care își revendică porția de drog în fiecare seară. După care, «răspîndind în aer un aspru miros de sărăcie, umilință și neputință» (Delcea&Barbu – autorii relatării de la Pitești, n.r.), ele sînt scoase în piață și puse să-i aplaude pe cei care, furînd tot, i-au lăsat, ca simbol al mizeriei lor, cu gurile știrbe“.
Oamenii aceștia (care au ieșit să susțină PSD-ul, la Pitești, dar și la Tîrgoviște, și în alte orașe) au nevoie, mai mult decît oricînd, de Gabriel Liiceanu. Dar nu de un Gabriel Liiceanu care să se lege de defectele lor fizice, de gura știrbă, ci de un Gabriel Liiceanu care să-i trateze omenește, să-i privescă drept compatrioții lui, semenii lui. Da, ei sînt victimele abuzurilor, ale anilor de comunism, ale manipulărilor, ale promisiunilor deșarte. Dar, peste toate acestea, sînt oameni sărmani, sînt expresia sărăciei, sînt expresia unei Românii care arată și așa. O Românie disperată, care se bucură de o sută de lei la pensie. Aici sîntem, din păcate: sînt destui compatrioți care au suferit atunci cînd Traian Băsescu și Emil Boc au tăiat cinci sute de lei la pensie (și atunci tot „guri știrbe“ aveau cei din imaginile pe care le vizionează Gabriel Liiceanu, dar atunci poporul trebuia să îndure, ascuns în spatele dinților inexistenți) și care acum sînt „mulţumiţi“ cînd PSD „dă“ o sută de lei la pensie. Tot alaiul de promisiuni, toate „proiectele de țară“ se reduc, pentru mulți români, la cine „dă“ și cine „ia“. Soluția este, în primul rînd, să recunoști această stare de fapt din societatea românească. Soluția este să încerci să-i înțelegi pe acești oameni, să cauți – dacă nu poți să‑i ajuți efectiv – să le aduci alinare. Măcar prin cuvinte. Adică, să-i privești ca fiind semenii tăi, să nu-ți fie rușine să te întîlnești cu ei și să le vorbești (fără condescendență, ci doar așa, cu prietenie). Gabriel Liiceanu avansează, el însuși, o „rezolvare“: „Nu mai putem sta – iată, s-au făcut deja 70 de ani (1947-2017) și în curînd vom sărbători o sută de la nașterea României Mari – fără dinți în fața Europei. «Guvernul Grindeanu» ar putea da, în plină zi de astă dată, o ordonanță de urgență prin care să se deschidă în buget un capitol special pentru repararea gurilor știrbe ale românilor. De unde să vină banii? Din averile adunate de-a lungul mandatelor de penalii Coaliției PSD – ALDE, urmăriți în justiție și totuși puși recent pe liste și intrați în Parlament“. E clar că această frază este o formă retorică de a încheia un articol.
Pînă la urmă, nu toți susținătorii PSD au „guri știrbe“ și nu toți cei care votează altfel (sau nu votează!) au o dantură perfectă. Pînă la urmă, un tratament (implant) dentar este costisitor pentru toată lumea, nu doar pentru cei care ies în stradă, aduși de PSD. Pînă la urmă, cei în vîrstă, care ne sînt bunici, au probleme cu dantura, chiar dacă, influențați de copiii lor – „domni la oraș“ –, nu mai suportă aroganța și furtișagurile celor din PSD. Pînă la urmă, „România gurilor ștîrbe“ rămîne o metaforă neizbutită. Problemele românilor sînt în minte și la guvernare, în modul în care accepți că un cetățean (știrb sau nu) poate să protesteze, își poate exprima opinia, fără să fie ștampilat că e „manipulat“, adus cu microbuzele sau de Soros, venit din multinaționale sau de la munca cîmpului. În locul „României gurilor știrbe“, prefer, de o mie de ori, inocenta chemare la joacă a copiilor către părinți și bunici: „Nu mă prinzi, nu mă prinzi, babă fără dinți“.
Şi oare să nu fie încă suficient de clar că
începînd cu cel puţin-tîrziuL oct-noiembrie 1917
tocmai căutatul la „BIBILICĂ”
ar fi trebuit să fie un imens Semnal de Alarmă
pentru oricine-orice-oricare preocupare nu doar „filozooficală”
a oricărui OM CINSTIT în parte şi-n SINE ?!?
Se pare că NU !!!
Căci mult-majoritatea faraminoasă a Oamenilor Cinstiţi şi-au pierdut ….. nu întîmplător !
le-au fost făcute pierdute/pierduţi Toţi Dinţii şi-ncet-ncet Toatele Minţile
NU DEGEABAaaaaaaaa !
Şi-aşa au mai rămas Doar, pe-aici pe-undeva,
(dulcile amintiri cu/ale/şi) Bunicuţele (DeCeDate ?!!!?)
Oare cum se mai poate mînca Fără Dinţi, o bucată de carne ?
Dar oare cum se mai poate gîndi, Fără Minţi, o bucată de adevăr ?
@Livia
Poate, şi oare, şi este firesc să fi uitat că tocmai mentalitatea ASTA cu „PreaBunul Dumnezeu ne va ajuta să ne corectăm ….” a adus TOTUL în tocmai stadiul ĂSTA în care lipsesc Total nu doar rădăcinile, valorile, reperele, măselele de minte dar mai ales mintea din prăsele cît şi, jocul lamentabil cu adevărurile de sticlă rostogolite lipicios-facil inerent-desuet-provincial[e] ale filozoofului G.Liiceanu demagogie tristă producînd Astfel, şi nu Altfel, în continuare, „jucării şi maşinaţiuni piteşti-iste ale manipulării”LOR lor !
Exact aşa, bunicile de altădată aveau dinţii Lupului din Scufiţa Roşie sau/si din cei Trei iezi cucuieţi ….
STRANIU ! ce coincidenţe !
Câtă dreptate aveţi! Bunicile de altădată aveau dinţi, ştiau versuri, cunoşteau Arta IUBIRII – fără să fi trecut prin şcoli sofisticate; cele de astăzi (într-o proporţie oarecare, aşa, ca să nu fiu subiectivă), nu ştiu decât A URÎ pe semenii lor, devenind jucării ale manipulării. Mare păcat! Cât adevăr grăit-a şi filosoful G. Liiceanu! Să sperăm că PreaBunul Dumnezeu ne va ajuta să ne corectăm propriile ştirbituri!
@Rolf
Ati putea, printr-un gratios efort de autodepasire, sa ne faceti dovada ca reusiti sa scrieti macar UN comentariu in care sa nu
apara cuvantul (inexistent in romana) CITOYEN?… Suna deplorabil ca exercitiu de siluire a limbii, iar prin repetare compulsiva devine inca si mai deplorabil.
Multumesc!
Marurisesc ca nici mie nu mi s-a parut inspirat tilul articoului scris de Gabriel Liiceanu. Ma numar si eu printre cei care, datorita varstei inaintate, sunt stirb. Dar nu am inteles de ce trebuie sa fie asimilati toti cei ,, edentati” cu protestatarii de la Cotroceni. Am vazut pe ecranul tv un protestatar cava mai tanar, care nu parea sa fie stirb decat mental. Intrebat de un reporter de ce vrea sa plece Johanis afirma : ,,pentru ca a vandut padurile nemtilor lui” cu toate ca padurile fusesera date austriecilor sub ,, inteleapta oinducere” a lui Adian Nastase.
Se intelege ca nu vorbea decat ceea ce auzise la unele posturi tv. Lipsa unei inforari corecte, maniularea ordinara a unor a care au fost invatati sa gandeasca altii pentru ei, au ramas cu convingerea ca altii trebuie sa le poarte de grija, ca ,, partidul si guvernul, in frunte cu secretarul general le deschide calea spre,, buna stare si progres, ii face sa suporte, cum au mai suportat, orice masura buna sau rea a celor pe care au convingera ca i-au ales pentru a le imbunatati soarta, viata de zi cu zi.
,, Cand oamenii vor sti ca exista deasupra lor o autoritate prevazatoare si providentiala care sa-i conduca, sa-i htaneasca, sa-i apere, ce va deveni acel sentiment al necesitatii de a lupta prin sine si pentru sine in viata si in lumea care a produs cele mai mari societati ale pamantului ?’ Rmani au o vorba inteleapta : ,, Cu mana altuia te scarpeni greu.”
Nu, Ovidiu Simonca, propunera lui Liiceanu din final nu e deloc o forma retorica ci o sugestie de bun simtz pentru borfashii care isi clameaza dragostea fatza de babele – si mosii! – fara dintzi ca sa le ia votul. Oricine merge la vest – incepand cu Ungaria e oripilat – de diferenta in aspectul fizic al batranilor de acolo fatza de cei de la noi – ca sa nu mai spun de caminele de batrani care la noi sunt pur si simplu ante-camere ale mortzii cu exceptia celor la care se platesc sume enorme. Stomatologia a devenit extrem de scumpa in Romania – singurul „avantaj” e ca a cam disparut shpaga, fiind evident ca multa lume nu poate apela la ea. Decat sinecuri gen Levantul jalnicului ex-prezident mai bine un program national de ingrijire a danturii romanilor cu gratuitati pentru batranii saraci. Ne asteapta vremuri grele: evident se va trece la o Europa cu doua viteze. Si nu-i poti acuza pe Vestici de asta: e suficient sa treci frontiera in Ungaria si sa vezi cum dispar mormanele de gunoaie de pe camp, cum circulatia auto devine civilizata, cum hotzia dispare la servicii si mici magazine. Ca sa nu mai spun de gurile stirbe. Trebuie sa recunoastem deschis: Romania pesedista, profunda, NU ARE CE CAUTA INTR-O EUROPA CIVILIZATA.
PS Basescu si Boc NU AU TAIAT NICI O PENSIE. E doar propaganda ticaloasa pesedista.
Astăzi e întîi martie, şi fiind surprins cum în pressa-scrisă importantă din România,
ca şi aici de altfel,
lipsesc cu desăvîrşire GHIOCEII,
am realizat cu o tristeţe exorbitantă cît de ŞTIRBĂ-a mai ajuns Lumea AceaSTA !
Dar să revenim la (articolul lui) Gabriel Liiceanu.
Nu este doar un (simplu) articol, este pur şi simplu o punere în scenă „fotografistic-cine-getică”, oferind ( dinandins ?) amalgamuri colosale pentru a produce ( voit ?) în realitate, alte mari confuzii ( profunde!) lipsite de noimă dar colcăind de un provincialism lamentabil.
Comparaţiile-apropourile şi analogiile pe care Gabriel Liiceanu le produce, ştirbe sau nu, sînt fără doar şi poate de un grotesc (elitist ?!?) surprinzător.
A face un paralelism, o apropiere, o comparaţie, (nuanţat „filozofică-picturalistă”) între tabloul lui Bosch ( contextual-spritual anatomic şi istoric) şi fotogenia personajelor ştirbizat-piteştizate de la manifestaţiile autohtone şi/sau telembelizat-atoare, este de un kitsch lipido-glucidic faraminos lipsit absolut total de cel mai mic bun gust.
Tot restul ţine de un mic mititel şi extrem de firav şi nesemnificativ detaliu al istoriei.
Să nu uităm să iubim GHIOCEII (în special de întîi martie) privindu-i mîngîindu-i şi oferindu-i cu bucurie din dragoste din suflet !
Articolul lui Liiceanu poate fi citit-înţeles-răstălmăcit în mai multe feluri DIFERITE.
E deja foarte Complicat dacă n-ar fi Simplu !
Văzînd cohorta de articole-comentarii şi avalanşa de tot felul de reacţii totul devine şi mai Complicat.
Dar analizîndu-l pornind în principal doar de la „un fragment din text” şi altul cel puţin o „încheietură” retorică ne putem întreba cu adevărat, pe ce „lume, lume” ne aflăm şi dacă Ceva mai contează în acest-e context-e ( care durează bine frumuşel de cel puţin 70 de ani, cu preschimbări la faţă feţe-feţe care mai de care mai triumfătoare !)
Articolul lui Liiceanu, deci Liiceanu el însuşi, vehiculează pe-„aici” nişte cîteva adevăruri concrete reale, dar fiind puse alandala atît de bine ticluit intelectualiceşte precum nişte cubuleţe mai din fuga unor scăpări grave de inteligenţe, lucrurile se dau de-a dura parcă de la sine hodoronc-tronc, ştirbindu-se nasol şi ştirbindu-l „tabloid-iceşte”.
Este foarte curios, dacă ar mai putea fi cu adevărat ceva bizar, căci oricum Nimic nu mai Miră pe Nimeni în Ţara lu’Niminea, că mai Niminea, nu a reuşit să priceapă, „în opinia mea”, ideea de bază-principal-Esenţial a articolului lui Gabriel Liiceanu, analogia, imbricarea, punerea în lumină, faţă către faţă, „dos à dos”, a Fenomenului Piteşti de azi şi Acum, şi/ şi cu Experimentul PITEŞTI criminal de-atunci comunisticizant ştirbind-strivind în cale-i absolut totul pentru eternitate, permanentizat într-un fel Astfel şi Altfel pînă şi azi şi acum !!!
În contextul unei societăţi „româneşti” piteştizată la moarte şi colcăind de boli cronice atît de permanent subtile şi ştaific „ştirbizante”, care ar mai fi rolul şi efectul unui alt comentariu retoric în plus la tocmai ceea ce se „întîmplă” în societatea-etatizată post-comunistă neaoş-autohtonă colosal fascistnantă de 27 de ani ?
Oare a avea dinţi FALŞI nu înseamnă în fapt a nu a-i mai avea, a fi ŞTIRB !
Dar ştirb-strîmbe mai sînt căile „domnilor”, multe şi mulţi !
Cum era situația 1989 la startul în era nouă? Naționalcomunismul a transformat citoyenii în budgetari (huligani dacă erau … .) absolut dependenți de stat. O societate uniformă, omogenă, dependentă, oprimată s-a eliberat 1989. Practic toți erau1989 angajați la stat. Telul ceaușist la constituirea NATIUNII române (epurarea etnică) a fost mai ambițios decît în alte state „înfrățite”, RSR a ajuns mai „frate” cu Albania lui E. Hodja decît cu Praga lui V. Havel. Libertatea 1990 a surprins casta politico- administrativă, PCRiști &Securiști. Nu erau pregăți să împartă. Etichetele s-au schimbat repede 1990, FSN &.SRI… tovarășii au rămas aceiași. Nu s-a lustrat personalul cel puțin din conducerea statului în așa fel ca monopolul naționalcomunist să fie redus (Proclamația de la Timișoara, punctul 8). Colaboraționismul „academicienilor” în naționalcomunism (M.M.?) nu e o întrebare /problemă 2017? Avem azi academicienii pe care îi vrem, cărora le acordăm încredere, admirație? G. L. a văzut, a cunoscut pe cei ieșiți din inchisorile comuniste ( în închisoare a fost și: Scherg, Bergel, sașii condamnați 1959, preoți, etc.). Dependența de stat pentru pensionarii de azi nu mai poate fi revizuită (Olanda are un sistem de pensii pe trei piloni care funcționează… după 100 de ani…). Tara, societatea 2017 e așa cum O.S. prezintă aici cu bun simț și umor. E mai ușor de acceptat decît j”acuse la infinit de sus, de cei „grei”…..
… „.. Tot alaiul de promisiuni, toate „proiectele de țară“ se reduc, pentru mulți români, la cine „dă“ și cine „ia“. Soluția este, în primul rînd, să recunoști această stare de fapt din societatea românească. Soluția este să încerci să-i înțelegi pe acești oameni, să cauți – dacă nu poți să i ajuți efectiv – să le aduci alinare. Măcar prin cuvinte…. „…..
Au trecut 27 de ani de democrație. Au adus schimbarea modelului de stat, de economie, de cultură. Budgetarii sunt încă numeric majoritari? Privatizarea adus alte relații între citoyeni, a dus alte perspective de viață pentru unii, pentru tineri. Cum se pot echilibra interesele între generații, între diferitele realități trăite în libertate?
O.S. descrie atent era nouă. E mai aproape de oameni, mai apoape de perspectivele lor. Generația Google-Smartfone și generația fără dinți… în aceași familie, în același bloc, …. în aceași țară. O S.si G.L., două perspective, alte cuvinte. E melodia libertății 2017.
… „…. Problemele românilor sînt în minte și la guvernare, în modul în care accepți că un cetățean (știrb sau nu) poate să protesteze, își poate exprima opinia, fără să fie ștampilat că e „manipulat“, adus cu microbuzele sau de Soros, venit din multinaționale sau de la munca cîmpului… „…..
Libertatea cuvîntului a dus în 27 de ani de libertate la o altă mentalitate, la mulți. Speranțele cresc. O.S amintește: nimeni nu trebuie exclus. E bine formulat.
Pofta de a se exprima se poate vedea zi de zi pe stradă. Ochii demonstranților vorbesc. Citoyenii 2017 pe stradă au încredere în celălalt. Sunt cei mulți. E minunat.
Nimic nu e definitiv pierdut în societatea civică românească antrenată vizibil 2017 în problemele personale și în cele obștești, comunitare…. … dinții….