Căutatul la dinți

Problema societății românești la ora actuală nu este cea stomatologică, ci pe ce drum s-o ia. Muie PSD nu este o soluție. Nu avem alternative, e limpede că sîntem și vom fi în UE și NATO, fără prea multe interogații socratice și dialoguri platoniciene. Problemele reale nu sînt doar corupția și PSD – nimic nou în societatea românească, care mereu a găsit soluții la hoție și tîlhărie –, ci sărăcia endemică, nivelul de trai extrem de scăzut al unei bune părți a populației românești. Sărăcie mai mult decît ideologie, care alimentează și fapte de corupție. Care generează nemulțumiri /decalaje sociale și violență, și criminalitate de toate felurile. Sărăcia pe care nu știm s-o tratăm cum se cuvine, care subzistă mult sub un nivel acceptabil de trai, dincolo de bombănelile, uneori justificate, alteori nu, ale unor salariați din diverse domenii de activitate privind traiul decent. Traiul decent al unei majorități. Variabil și el, traiul, variabilă și ea, majoritatea. În funcție de coșul zilnic – la care mereu se face orice fel de raportare, dincoace de jocurile politice.

Dacă vrem să spunem lucrurilor pe nume, atunci să o spunem neted: domnia execrabilă a lui Traian Băsescu a făcut mai mult rău decît bine poporului român. Gîlcevile interminabile care s-au tot succedat nu întîmplător în societatea românească vor să acopere dezastrul – da, dezastrul – moral al unei societăți date peste cap. Așa-zisa luptă anticorupție s‑a transformat într-un interminabil șir de pretexte de răfuială politică abjectă. În care, din păcate, au fost tîrîte și implicate, inadmisibil, Serviciile Secrete ale României. Servicii care au alte meniri, pe plan intern și mai ales extern, acum, cînd sîntem racordați la nenumărate organisme și organizații internaționale. Jaful economic, început imediat după 1989 de către foș­tii baștani securiști (generalii Pleșiță, Marcu și Caraman erau mari și tari încă prin anii ʼ90), comuniști și faimosul Front al Salvării Naționale (care apoi a adus toate belelele prin transformarea în partid politic și, practic, desființarea oricărei încercări de viață politică democratică prin confiscarea unui uriaș bazin electoral care face și azi jocurile ), a continuat și produce efecte și azi.

Nu numărul de dinți din gura cetățenilor României a dus la fel de fel de derapaje din societatea românească. Nu numărul mare de biserici și cel mic de spitale construite au produs clivaje între diferitele componente ale lumii românești. Răul cel mic, care s-a produs din 2000, așa-numitul rău cel mai mic, cînd s-a făcut mare tapaj Votați Ion Iliescu! și s-au bulucit democrații noștri ca să nu iasă Corneliu Vadim Tudor președinte, a mocirlit apoi viața politică. Nu știu cîtă dreapta (mai era ceva!) și cîtă stînga (era berechet!) mai existau pe eșichierul politic, dar, după alegerile din 2000 (cînd nu m-am prezentat la vot pentru că nu aveam opțiuni și consideram că răul cel mic o să fie cel mare, și așa s-a și dovedit), totul s-a dat peste cap. Nu crizele economice care au venit, de pe Wall Street sau din Grecia, au înrăutățit situația financiară, economică și socială din România, ci acel toxic PD, transformat ulterior, prin fel de fel de combinații la vedere și pe dedesbturi, în PDL-ul lui Traian Băsescu și al acoliților săi. Dispariția dreptei a avut loc prin dispariția PNȚCD-ului (care și el fusese infiltrat de personaje toxice de varia compoziții, dacă nu erau foști uteciști, erau securiști, dacă nu erau liber-schimbiști, erau simpli fripturiști, putem da și exemple concrete, la ce bun să mai întreținem răzmerițe inutile, care fac răul cel mare și întrețin dihonia de azi). Dintr-o formațiune de stînga feliată succesiv și reșapată ca formațiune de dreapta prin afilierea – negociată sau vîndută? – peste noapte, hocus-pocus, la Par­tidul Popularilor Europeni, s-a terminat cu dreapta din România. Am avut mereu surogate, fără conținut, ideologie, doctrină și programe, astfel că nu a fost greu ca, prin mișcări abile ale lui Traian Băsescu și ale acoliților săi – o am în vedere în principal pe Monica Macovei –, să facă din DNA, ANAF, DIICOT, CSM, Parchetul General și Curtea Constituțională partidul său de dreapta. Evident, așa-zis partid și așa-zis de dreapta.

Am avut o domnie personală, pusă fals sub stindardul legii și al luptei anticorupție, care a ascuns toate matrapazlîcurile din timpul mandatului Băsescu/Coldea. Și care ies azi la iveală. Generalul SRI, omul de casă al lui Traian Băsescu, nu trebuia pus în retragere cu toate onorurile legale și (ne)cuvenite, ci adus în fața opiniei publice și a comisiilor parlamentare să vorbească. În locul lui ne vorbeș­te însă, mereu și iar, Traian Băsescu, personaj care condamnă, culmea ipocriziei și a cinismului, tot ceea ce a pus el pe picioare. Cu personajele cu greutate numite de el în posturi-cheie – neeligibile, parțial preluate și de noua administrație a lui Klaus Iohannis, care trebuie să lupte nu doar cu personajele compromise din Justiție și Servicii, ci să se îngrijească și de nivelul de trai al populației.

O națiune puternică și prosperă, sună bine. Nu doar prin formulări declarative, ci prin sprijinirea, și nu prin boicotarea proiectelor/programelor (ambițioase, chiar dacă pe alocuri poate prea, dar posibile) ale noii guvernări, mult hulite, PSD. Soluțiile nu se găsesc în stradă. Ele se pot găsi și printr-o eficientă coabitare instituțională. Nu dinții populației paupere după deceniile de comunism – dar și alte aproape trei postcomuniste – sînt o problemă vitală. Ci încetarea stării de beligeranță între Nicușorii de toate culorile și vîrstele, cu danturi bune sau mai puțin, și știrbimea (proastă, dar multă și) cu drept de vot ca și dințoșii care alcătuiesc acel bazin electoral derivat din FSN-ul de tristă amintire. Refacerea țesutului social-politic al poporului român pe reale baze democratice și nu prin intervențiile abuzive ale unor DNA-Kovesi deja compromise ar putea aduce un dram de speranță pentru următorii ani. Așa, pe termen mic și mediu, ne descurcăm. Și că tot vorbim de­spre dinți, unde se află Sebastian Ghiță și Florian Coldea, ca să-i căutăm la dinți?

Să nu uit sa amintesc de cîțiva oameni la care am ținut mult – de la bunica mea, Mariam, și Constantin Noica (soția lui, Mariana, de care s-a îngrijit exemplar Gabriel Liiceanu, în ultimii ei ani, a fost colegă cu mama la Liceul „Regina Maria“ și erau bune prietene, așa că am beneficiat și eu, tacit pe alocuri, de existența acelui mare intelectual român, călcat în picioare de regimul comunist și rămas intact la minte și fără dinți în gură) pînă la dragii mei Arșavir Acterian și Vasile Gogea de la Cluj. Duma Federației Ruse a scos o lege cu ani buni în urmă, pentru a oferi despăgubiri foș­tilor deținuți din oribilele Gulaguri sovietice. Cîte zece ruble, șase călătorii gratis cu trenul și cîte o proteză dentară. Vă dați seama ce afacere pentru producătorii de proteze din Rusia să obțină acel contract? De care nu a mai apucat să beneficieze și Varlam Șalamov, marele povestitor al Gulagului și al destinelor umane, care și el stătea foarte prost cu dantura. Extraordinarele lui Povestiri din Kolîma (o ediție excelentă în două volume scoasă de Polirom în 2015) se mai găsesc prin librăriile românești. Nu e o carte care să se vîndă bine. Și nu din cauza danturilor. Dincolo de polemicile create, poate că inițiativa stomatologică a lui Gabriel Liiceanu are și o parte bună. Să ne acceptăm unii pe alții, cu sau fără dinți în gură, așa cum sîntem.