Bucharest nowadays is beautiful, isn’t it?

Poeta Denisa Duran și compozitorul austriac Bruno Pisek au realizat împreună piesa radiofonică Bucharest nowadays is beautiful, isn’t it?, transmisă la Radioul Național Austriac, în cadrul emisiunii ORF Kunstradio (2015), și un performance cu același titlu prezentat la București, la Arcub și Green Hours, în februarie 2017, cu sprijinul Forumului Cultural Austriac. (Observator cultural)

L-am cunoscut pe Bruno Pisek în 2008, la Viena, cînd eram acolo cu o bursă oferită de Schule für Dichtung (Școala de Poezie de la Viena) pentru studiul fenomenului sound poetry. Era noiembrie, orașul se pregătea de Crăciun, Rathausplatz era deja plină de cadouri – iar cel mai bun antidot împotriva singurătății a fost să fac mai multe interviuri înregistrate cu artiști din Viena care făceau „poezii din sunete“. Întoarsă acasă, am publicat mai multe materiale pe tema asta (două dintre ele chiar în Observator cultural) și am scris o teză de master despre Three Sound Poets Trying to Escape the Abusive Domination of the Word: Henri Chopin, Sainkho Namtchylak, Christian Ide Hintze.

Întîlnirea cu Bruno Pisek a fost una dintre cele mai consistente. Participase la workshopuri susținute de personalități precum: Jackson McLow, Anne Tardos, Blixa Bargeld, Nick Cave, Henri Chopin, Sainkho Namtchylak, dar cunoș­tea și tînăra generație vieneză de poeți care lucrează cu sunetul. După ce a făcut studii universitare de electro-acustică, teatru și comunicare, a creat numeroase lucrări de muzică de cameră și muzică vocală, interpretată în concerte sau inclusă în coloana sonoră a unor piese radiofonice sau a unor filme. E atras de combinarea muzicii cu poezia – care pentru el reprezintă o formă specială de narare a vieții. Îl interesează forma rostită a poemelor, felul în care sunetele cuvintelor ajung la ascultători, și de aceea preferă să realizeze piese pentru radio. În urmă cu patru ani, a încetat să mai prelucreze electronic sunetele vocii umane și a ales să înființeze un cor pe mai multe voci și în mai multe limbi străine – der sprechchor. În ianuarie 2015, i s-a decernat Premiul „Publikumspreis Lyrikbewerb Hautnah Ö1“ pentru poemul Wir sind hier (We are here), realizat de acest cor în șapte limbi străine. Habar n-aveam, în acel noiembrie vienez, că urma să înființăm împreună, peste cîțiva ani, propriul cor românesc, ce urma să scandeze, hipnotic: „Bucură-te cum s-a bucurat Bucuroaia/ cînd s-a întors bucuroasă/ de la București“.

Ne-am revăzut un an mai tîrziu, în 2009, cînd Bruno a lucrat ca inginer de sunet pentru filmul românesc Periferic de Bogdan Apetri (2010) – nominalizat la Premiile Gopo pentru Cel mai bun sunet. În timpul celor șase săptămâni petrecute la București – unde venise pentru prima oară –, a înregistrat mai multe sunete ale orașului, într-o primă formă de jurnal acustic. Majoritatea timpului l-a petrecut pe platourile de filmare și, pentru că era vorba despre o dramă, a ajuns să cunoască mai întîi zonele periferice, locurile neprietenoase, pulsul agresiv al orașului. Iată un fragment din poemele sale:

„Rafale de vînt, pline de praf, de pe şantierele blocurilor

atacîndu-ne timp de şase săptămâni.

Senzaţia de mîncărime pe obraji,

de la palidele straturi de praf,

şi noi, tînjind după apă,

să ne curăţăm pielea.

Pielea noastră, mereu lipicioasă,

și furtuna fierbinte de nisip,

crescînd

și crescînd.

Doar pescărușii rîdeau.

Nici o adiere mîngîietoare, dinspre pădure,

nu se rătăcea printre vălurile gri și fierbinți.

Miasma fetidă a descompunerii, din coșurile de gunoi,

da, și benzina arsă pe jumătate,

și toate felurile de praf,

pe astea le adunam,

cu fiecare gură de aer,

și-apoi, odată inspirate, ne transformau în mumii.

Îngropați, dar aflați pe străzi,

eram fantome,

umbre, exact ca cenușiul ăsta fierbinte.

Dar apoi, apoi am început

să suflăm greutatea asta strivitoare

și-odată cu ea, nenorocirile

îngropate în praful ăsta de beton.

Sîngele nostru și-a recăpătat culoarea

și respirația noastră hîrîită sună mai ușor.

Așadar, pierdem cîte-un fir de praf în fiecare zi.

și-apoi, încă și mai bine, îl reciclăm,

și construim din el castele de înțelepciune. Așa sîntem noi.

Pînă cînd furtunile de nisip se vor fi risipit“.

Comunicam cu Bruno în engleză – nici unul dintre noi nu știe limba celuilalt –, iar poemele noastre despre București ni le-am tradus, unul altuia, tot prin engleză. Lucrarea noastră sonoră, Bucharest nowadays is beautiful, isn’t it?, conține poeme și dialoguri în trei limbi: română, germană și engleză, pentru că ne simțim bine în acest mediu multilingv – caracteristic Europei. Proiectul nostru a început tot cu niște poeme bilingve – tocmai îmi apăruse, în 2009, volumul Omul de unică folosință/ Disposable People, publicat în Irlanda. M-am întîlnit cu Bruno, în timpul șederii lui la București, la Gara de Nord (era un loc bun de întîlnire, pentru că el știa cum să ajungă acolo) și am înregistrat trei poeme de­spre oraș, pe fundalul sonor al călătorilor grăbiți și al trenurilor:

„Am colindat azi toată ziua

galeriile comerciale –

văd în jurul meu numai

LUCRURI,

am rămas cu gîndul la ele…

Îmi fac rugăciunea şi

Dumnezeu îmi apare

sub formă de geantă“.

Făceam o înregistrare pentru proiectul nostru comun, dar nu știam încă, în acel moment, despre ce urma să fie. În anii care-au urmat, ne-am formulat tot mai clar ideile, într-un schimb de mailuri care a durat până în 2014, cînd Bruno a venit pentru a doua oară la București, special să lucreze la opera noastră: o poveste despre București spusă din două perspective diferite – a locuitorului și a vizitatorului. Și-a dezvoltat poemele sale despre oraș – pe care l-a găsit schimbat, la un interval de cinci ani –, a avut prilejul să-l cartografieze acustic și să creeze mai multe compoziții muzicale – una dintre ele intitulată Sector 4 și inspirată de opera compozitorului român Iancu Dumitrescu. La rîndul meu, am făcut o selecție a poemelor mele legate de oraș, din cele trei volume pe care le publicasem pînă atunci, am tradus toate poemele lui Bruno în română, am realizat o structură tematică a lucrării radiofonice și am acceptat fără rezerve titlul propus de Bruno, Bucharest nowadays is beautiful, isn’t it?, pe care eu îl citeam mai mult în cheie ironică. Am stabilit împreună că vom începe cu o lucrare radiofonică, ce urma să fie difuzată la ORF Kunstradio – o emisiune radio de proiecte experimentale, pentru care Bruno mai crease și alte lucrări –, urmată de un performance. Am adunat un grup de prieteni care să formeze corul de voci și am făcut înregistrări cu ei recitînd poemele mele despre București, în mai multe feluri, și exprimîndu-și, sonor, propriile emoții față de oraș – în timp ce-i scandau numele. Mi-am amintit exercițiul de dicție care a devenit laitmotivul lucrării noastre: „Bucură-te cum s-a bucurat Bucuroaia/ cînd s-a întors bucuroasă/ de la București“. Numele Capitalei noastre are ca rădăcină cuvîntul „bucurie“.

A fost o întîlnire consistentă, cea din 2014. Odată întors în Austria, Bruno a dezvoltat elementele de radio din lucrarea noastră, a făcut înregistrări cu der sprechchor – corul multilingv, din Viena, pe care îl conduce –, pentru poemele sale, și a creat o povestire de fundal, care să-i ajute pe ascultătorii de limbă germană să urmărească parcursul aventurii noastre sonore, cartografiante. Le vorbește despre fiecare etapă a scenariului, ce tip de sunete ascultă, căruia dintre noi îi aparține fiecare poem. Căderea nopții – cu „luna prinsă între două fire de telegraf/ zbătîndu-se să iasă întreagă“ (descrisă de mine, într-o formă de haiku); viața de zi cu zi – cu graba ei năucă și încercarea locuitorilor de a găsi un moment de liniște interioară; o privire mai amplă către trecutul comunist – cu amintirile mele din copilărie și confesiunea lui Bruno despre prima lui vizită în România, în 1988, în zona de nord, cînd a făcut înregistrări transmise mai apoi la radio Ö1 despre viața de zi cu zi în satele din România, aflate în pericol de a fi distruse complet de Ceaușescu; două poeme de dragoste – cu energia lor salvatoare – și o privire sceptică spre viitor (a mea) sau plină de încredere (a lui). Astea sînt temele abordate de noi – prin poeme, sunete înregistrate, compoziții muzicale – în lucrarea radiofonică difuzată la Radioul Național Austriac, în noiembrie 2015. Ni s-a spus că e o lucrare „proaspătă, captivantă, complexă… ; o concep­ție originală, avangardistă; o simfonie extraordinară de versuri, șoapte și sunete, care conturează orașul“.

Încurajați de succesul operei la radio, am început să lucrăm la punerea ei în scenă, live. La sfîrșitul anului 2016, am depus un proiect la Forumul Cultural Austriac din București și am obținut finanțare. Am început să caut cele mai bune locuri în care să prezentăm performance-ul nostru și am trimis o prezentare a proiectului la Arcub și Green Hours (mi s-a părut o provocare să încercăm să adaptăm piesa radiofonică la două spații atît de diferite). Am stabilit aceste două parteneriate și am început să caut oameni potriviți – muzicieni și actori –, interesați să lucreze cu noi la un proiect experimental despre București. Echipa stabilită în final a fost formată din: Diana Miron (vioară), Laurențiu Coțac (contrabas) și actorii: Oana Dragnea-Mărculescu, Ana Donosa, Dan Lungu, Carmen Gâlcă și Ioana Lixăndroaia –, care formeză corul de voci. Am început să lucrăm, pe mail, la transformarea povestirii de fundal într-un dialog multilingv, între noi doi, pe scenă, care să ghideze ascultătorii pe firul povestirii noastre despre București – pe parcursul a nouă ani.

La sfîrșitul lui ianuarie, după mai multe zile de mers la protestele din Piața Victoriei – pe care și Bruno le urmărea, în presa de limbă germană –, i-am dat un telefon, la Viena, și i-am spus că îmi doresc mult să introducem în performance-ul nostru o referință la aceste mișcări civice, întrucît ele fac parte, deja, din istoria orașului. A fost, desigur, de acord, și am creat astfel, împreună, momentul de final al performance-ului nostru, din înregistrările acelor zile – avînd în centru momentul de tăcere ținut de cei 300.00 de oameni, aflați la București, în nevoia lor de dreptate și demnitate.

„Apartamentul meu va fi în al treilea cer,

chiar deasupra felinarului,

în nordul acestui oraș reînviat.

Aici e o schimbare, e-o schimbare,

cu gîndul la viitor, fețele se înviorează din nou.

Nu vrem să plecăm din locul ăsta prea mult timp“.