de-clic(k)/ atelier deschis. Cenaclul de Luni

Ce mi-a rămas pînă azi este senzația de botez, de intrare în altă lume, într-un adevărat paradis care era tocmai literatura, poezia trăită. Altfel spus, atmosfera de la Cenaclul de Luni era în același timp încinsă și rarefiată, veselă și serioasă, lejeră și responsabilă: o adevărată coregrafie onirică. Și asta exact în momentul cînd viața literară, viața culturală românească devenea tot mai apăsătoare, mai anostă, mai irespirabilă. Intrînd și citind la Cenaclul de Luni am simțit, propriu-zis, că mă nasc literar: fiorii se transformau din reci în plăcere și chiar în beție. Tocmai acest du-te‑vino integrator permanent și inimitabil era Cenaclul de Luni. Cu zîmbetul pe buze, dar fără supărare, fără afectare, fără răutate, erai lăudat sau ras, adică pus, oricum, la treabă. Nu degeaba s-a spus, periculos, că democrația nu e posibilă decît între egali, adică în cercuri restrînse. Atît pentru mine, intim, cît și, sînt sigur, pentru colegii mei, dar mai ales pentru cultura română și, mai mult, pentru tipologia vieții culturale din penultima perioadă a comunismului est-european (față de care există încă enorme datorii istoriografice, dar care nu poate fi considerară „alternativă“ sau „undergound“ decît printr-un anacronism terminologic care trebuie atent încadrat), Cenaclul de Luni a reprezentat […]