În cadrul cele mai recente întîlniri din ciclul Serilor Italiene, desfășurată vineri, 10 martie, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, am avut ocazia să-l cunosc pe Carlo Varotti, specialist în gîndirea politică și istoriografia Renașterii, prefațatorul, de altfel, al volumului care a făcut subiectul dezbaterii din seara respectivă: Cugetări. Dialog despre guvernarea Florenței de Francesco Guicciardini. Profesor la Departamentul de Litere, Arte, Istorie şi Societate al Universităţii din Parma, a îngrijit mai multe ediții ale operelor lui Niccolò Machiavelli și Francesco Guicciardini, printre domeniile sale de interes numărîndu-se, de asemenea, opera lui Alessandro Manzoni, teatrul romantic, teoria literaturii și proza secolului al XX‑lea, precum și didactica literaturii.
Guicciardini trăiește în același celebru oraș și în (aproape) aceeași epocă precum Machiavelli. Cei doi sînt, de altfel, prieteni destul de apropiați, împărtășind aceeași preocupare majoră pentru diplomație, istorie și gîndire politică. Dar între cei doi e o notabilă diferență de popularitate în rîndul publicului larg. De ce Guicciardini nu ajunge să se bucure de aceeași faimă?
Într-adevăr, cariera postumă și receptarea operelor celor doi asumă destine foarte diferite. Machiavelli e un autor spectaculos, care și‑a făcut foarte repede loc în imaginarul Europei, un scriitor citit, discutat, dezbătut, uneori bine, alteori prost înțeles. Niccolò Machiavelli se bucură de o faimă imediată, fie ea și o faimă obscură, demoniacă, i-am putea spune, din moment ce, în spațiul anglo-saxon, ajunge să i se spună „the old Nick“, or, pentru Shakespeare și lumea lui, „the old Nick“ era un alt nume pentru diavol. Cu alte cuvinte, Machiavelli e cel care descoperă chipul demonic al puterii și știe cum să o manevreze. Guicciardini nu are același destin, iar asta și dintr-un motiv foarte banal.
Cine este mai precis Francesco Guicciardini? Giucciardini e un nobil florentin, un diplomat de carieră, care nu scrie nimic cu scopul de a fi publicat. Moare în 1540, fără să fi publicat nimic, cu excepția amplului studiu Istoria Italiei, singura operă pe care o scrie pentru public. La scurtă vreme după apariție, Istoria Italiei se impune în întreaga Europă ca model de istoriografie (o istoriografie diplomatică, militară, în trena marilor antici). Guicciardini e un nou Tacitus, și așa va rămîne timp de aproape două secole, pînă la Iluminism și apariția lui Voltaire. Acesta propune un nou tip de istoriografie, susținînd că ceea ce contează nu este istoria regilor, a războaielor, a acordurilor diplomatice, cît istoria unei civilizații, a instituțiilor civice create. Se deschide astfel un drum cu totul nou în cercetarea istorică, așa că Guicciardini, modelul de excelență de pînă atunci, iese cu totul din scenă.
În biografia lui Guicciardini, anul 1527 („jaful asupra Romei“) reprezintă nu doar ieșirea din prima scenă a diplomației vremii sale, ci un adevărat moment de cotitură în gîndirea și viziunea sa asupra politicii și guvernării. Luînd acest an drept reper, putem vorbi despre un prim Guicciardini și un al doilea Guicciardini, așa cum se întîmplă în cazul multor filozofi ori scriitori?
1527 este un an de cotitură pentru toți italienii contemporani cu acel eveniment: „Jaful asupra Romei“ marchează o întreagă generație. Efectul traumatic al acestui episod este extraordinar, chiar dacă italienii erau deja martori – de aproape treizeci de ani – ai unor întîmplări teribile, precum Bătălia de la Ravenna, de exemplu. Pentru Guicciardini, 1527 este cu atît mai semnificativ cu cît îl trăiește ca unul dintre protagoniștii politicii papale: este locotenentul Papei Clemens al VII-lea, adică reprezentantul acestuia în cadrul armatei, și principalul susținător al Ligii de la Cognac. Guicciardini judecă limpede și corect situația, înțelegînd că, împotriva puterii imperiale a lui Carol Quintul, principatele italiene nu au nici o altă șansă decît aceea de a se sprijini pe ajutorul Franței, încheind o alianță cu aceasta.
Ulterior, așa cum știm azi, lucrurile se sfîrșesc rău în ceea ce privește Liga de la Cognac, dar asta nu pentru că Guicciardini ar fi greșit în calculele politice pe care le-a făcut sau pentru că ar purta vreo vină în acest sens. Dacă citim scrisorile redactate de acesta în lunile care precedă acel înspăimîntător jaf, înțelegem cu ușurință că Papa este încă indecis, că, deși oficial a adoptat o anumită poziție, ezită încă să intervină, că nu alocă banii pentru strîngerea și echiparea trupelor, că inclusiv comandanții militari tergiversează intrarea efectivă în acțiune, că nu sînt foarte siguri de planul adoptat. Cu alte cuvinte, aveam de-a face cu un dezastru anunțat, pe care Guicciardini îl (pre)vede cu limpezime, la fel cum o face și Machiavelli (care va muri chiar în același an, la numai cîteva luni distanță). Din schimbul de scrisori ale acestor două minți luminate ale Renașterii răzbate o disperare tot mai adîncă în fața acestei incapacități a clasei conducătoare de a organiza un război împotriva lui Carol Quintul, de a veni cu un răspuns ferm împotriva expansiunii sale imperialiste.
Ce consecințe are, mai precis, pentru Guicciardini faptul că trăiește din interior acest eveniment teribil pentru istoria Romei și a Italiei, că ajunge să cunoască nemijlocit cotloanele întortocheate ale puterii și să se confrunte cu cele, și mai complicate și imprevizibile, ale naturii umane?
Pentru Guicciardini, 1527 nu înseamnă doar o traumă umană, ci și eșecul total al celui mai important pariu politic al său. Guicciardini nu este un simplu empirist, ci unul pentru care experiența este fundamentală, dar mereu acompaniată de cunoașterea și studierea istoriei. Era convins de rolul pe care-l poate juca inteligența individului, era pătruns de mitul înțelepților, al celor prudenți, care cunosc deopotrivă politica și istoria. Pe de altă parte, nici nu era un umanist naiv, ca atîția alții, pentru care cunoașterea istoriei era totuna cu dobîndirea acelei mistra vitae. El considera studiul istoriei un spațiu amplificat al experienței. Așa cum experiența nu‑ți dă răspunsuri de-a gata, iar faptul de a fi cunoscut în mod nemijlocit o situație nu-ți garantează automat succesul pentru viitoarele cazuri mai mult sau mai puțin similare, tot la fel nici studierea istoriei nu presupune descoperirea unor rețete prefabricate. Ceea ce se prăbușește în Guicciardini, în 1527, este tocmai această încredere pe care o avea față de inteligență, de exercițiul analitic al minții, de capacitatea individului de a înțelege lucrurile.
Cum se reflectă în scriitura lui Guicciardini acest moment crucial?
Cugetările, în forma lor finală, reprezintă rodul acestui moment de instalare a unui pesimism fundamental. Acest pesimism însă nu se oprește la acest singur eveniment istoric (oricît de exemplar și de teribil), ci îl depășește, devenind motorul unei meditații filozofice, de ordin general, asupra posibilităților pe care omul le are pentru a-și construi propriul destin, pentru a-și decide singur istoria. În ce măsură, se întreabă Guicciardini, se poate proiecta viața individului, a comunităților, a statelor, cu alte cuvinte, în ce măsură putem proiecta viitorul? Inteligența e rapidă, gîndurile și ideile aleargă cu viteză, dar lucrurile se mișcă încet, ca și cum ar fi atinse de o anume vîscozitate. Aceasta este natura pesimismului pentru care stă mărturie ediția definitivă, pe care acum o avem și în traducere românească, a Cugetărilor. Sub impulsul acestei stări, ceea ce era inițial o carte de sfaturi practice – ricordi [n.r. – titlul original] nu au aici sensul de amintiri, memorii, ci întocmai de sfaturi, ca și cum i-ai spune celuilalt, căruia i te adresezi: „amintește-ți că trebuie să faci asta“ – suferă o profundă metamorfoză, devenind, de fapt, un gen literar. Ceea ce la început apare ca un exercițiu în buna tradiție a scriituri private practicate de burghezia florentină, pentru care era o obișnuință ca un mare comerciant sau un mare bancher ori vreun important politician să aștearnă pe hîrtie sfaturi pentru fiii și urmașii săi, se preschimbă în meditație filozofică, existențială. Se naște astfel acest volum extraordinar, prin care Guicciardini intuiește acest nou gen literar: aforismul. Nu cred că exagerez atunci cînd susțin că putem considera Cugetările prima mare culegere de aforisme din literatura europeană.
Traversăm vremuri complicate, cu evenimente care par să ne ia prin surprindere și în fața cărora actuala clasă politică, fie ea italiană, românească sau de pe alte meleaguri, se dovedește de cele mai multe ori nepregătită, obtuză, ba chiar rău intenționată. Ce însemna pentru Guicciardini și timpul său a fi om politic și ce mai înseamnă azi?
Guicciardini a fost acuzat de unii dintre contemporanii săi că este imoral. În realitate, lucrurile stau perfect pe dos, fapt cît se poate de vizibil dacă citim unele dintre cugetările sale: avea un simț al datoriei absolute ca om de stat, la fel cum era și cazul lui Machiavelli. Erau oameni care trăiau pentru politică. În concepția amîndurora, a face parte din clasa conducătoare, a avea puterea politică în mîinile tale înseamnă să desfășori un serviciu care aspiră de-a dreptul la glorie. Și unul, și celălalt se mișcau într-o dimensiune și într-o concepție antică a ceea ce însemna rolul și rostul omului politic. La Machiavelli este poate mai evident, dar și la Guicciardini găsim pagini fără echivoc în acest sens: a face politică însemna să-ți stabilești cele mai înalte aspirații. O carieră ca om de stat reprezenta cea mai înaltă formă a unei vita activa, adică a unei vieți duse ca membru al cetății, însemna să trăiești în lumina pe care o revarsă măreția istoriei. Guicciardini admite că și marii oameni de stat comit greșelile lor, că se lasă conduși sau caută să-și împlinească propriile interese, dar că, spre deosebire de omul mărunt, meschin, care face același lucru, cei dintîi sînt conduși de o viziune mult mai înaltă și mai nobilă.
Ce s-a schimbat fundamental în aceste cinci secole care ne despart de Renaștere pentru ca fața politicii și figura omului politic să se transforme pînă la „deformările“ la care asistăm azi?
Micimea, josnicia clasei politice actuale (italiene, dar și în genere) este evidentă din multe puncte de vedere, dar vreau să subliniez că există o criză a însuși conceptului de clasă conducătoare la nivel mondial. Există o carte foarte importantă, scrisă de sociologul american Christopher Lasch în anii ’90 și care se intitulează Revolta elitelor și trădarea democrației. Titlul face referire la bine cunoscuta carte a lui Ortega y Gasset, Revolta maselor, în care acesta scria (undeva prin anii ’30 ai secolului trecut) că se întrevede o epocă îngrijorătoare, în care figura omului fără vreo calitate anume va deveni model și se va impune. Cartea aceasta se naște de la observarea acestui fenomen mondial, adică al elitelor, dar cu referire nu doar la cea conducătoare, politică, ci și la cea economică, artistică, culturală. Se profilează astfel o clasă conducătoare în care prevalează excepționalitatea individuală, un anumit tip de comportament, dar ai cărei membri par să fi pierdut sensul responsabilității pe care orice individ care se bucură de un privilegiu (accesul la cultură, la mari resurse economice, la putere) trebuie s-o aibă în raport cu ceilalți, cu societatea. Or, acest simț al unei înalte responsabilități era foarte prezent în rîndul elitei burgheziei. Acum, în schimb, s-a impus tot mai mult, și continuă s-o facă, un individualism exacerbat, un soi de hiperindividualism, complet surd la nevoile comunității.
Cum am putea contracara acest hiperindividualism? Am putea să-i opunem, așa cum o făceau Guicciardini și Machiavelli, studiul istoriei? Sau poate literatura?
Nu știu dacă va mai fi vreodată posibil să recreăm acel sens umanist asupra vieții, conform căruia noi sînt indivizi, ființe individuale, dar totodată facem parte dintr-o comunitate și dintr-un lung lanț care s-a dezvoltat în timp. Nu știu cum se poate recupera o asemenea viziune, dar subliniez că este o viziune necesară pentru a putea avea o clasă conducătoare cu viziune și o societate civilă demnă și bună. Trecutul și studiul istoriei nu folosesc pentru a ne oferi lecții și răspunsuri, ci pentru a ne crea acel sentiment că sîntem parte a unui întreg care se dezvoltă în timp. Dacă nu ne simțim în mod profund și autentic fii ai trecutului nostru, nu vom avea nici capacitatea de a gîndi și concepe viitorul ca pe ceva ce trebuie construit pentru generațiile următoare. E adevărat că, în plan politic, trăim într-o epocă ce-și schimbă extrem de repede modelele, parametrii, că e foarte greu, aproape de neconceput uneori, să faci ordine într-o astfel de lume, să-i înțelegi resorturile, cauzele, motivațiile. Trăim într-o epocă guicciardiniană, într-un soi de continuu „jaf asupra Romei“ în anumite privințe. Dar politica, și deopotrivă societatea civilă, trebuie să încerce și să găsească modalități de a construi un proiect pe termen lung, altfel vom fi mereu victimele unei politici de moment. Iar un politician care se gîndește numai la prezentul imediat nu e doar egoist și mînat de propriul interes, nu suferă doar de un deficit moral, ci și de unul cultural, fiind incapabil să-și gîndească propriul rol în istorie. Iată de ce un concept atît de vechi și aparent prăfuit precum gloria (adică a te afla și a constitui partea luminoasă a istoriei) ar trebui să fie azi la fel de valid pe cît era pentru Machiavelli și Guicciardini, căci dincolo de zîmbetul pe care ar putea să ni-l smulgă se află de fapt ideea de a construi ceva care să-și aibă rădăcinile în trecut și concretizarea în viitor.
Interviu realizat de Cristina GOGIANU