Știu despre nașterea ei din două surse, de la ea și de la doctoriţa noastră ginecolog. Aştern aici în continuare poveștile și rezum situația în cuvintele mele. Ploua. Născusem de vreo douăzeci de zile. Mama mea era internată la clinică de cîteva săptămîni și, dacă nu mă vedea venind, plîngea ca o fetiță îngrijorată. Dede avea un pic de febră, Elsa refuza să meargă la școală, susținînd că vrea să aibă grijă de sora ei. Carmen nu era disponibilă, nici Alfonso. I-am telefonat Lilei, am început în acelaşi fel: dacă nu te simți bine, dacă ai de lucru, lasă, găsesc eu altă soluție. Ea a replicat în felul ei arogant că se simțea foarte bine și că atunci cînd eşti patron dai altora de lucru și-și ia cît timp liber vrea. Le iubea pe cele două fete, dar îi plăcea în special să se ocupe de Imma împreună cu ele, era un joc care le făcea pe toate patru să se simtă bine. Plec imediat, a spus. Am calculat că urma să ajungă în cel mult o oră, în schimb a întîrziat. Am așteptat un pic, dar fiindcă știam că dacă promitea ceva, își ținea promisiunea şi i-am spus vecinei: e o chestiune de cîteva minute, și i le-am lăsat pe fete ca să alerg la mama.
Dar Lila întîrzia din cauza unei presimţiri pe care i-o dădea corpul ei. Deși nu avea contracții, se simțea prost dispusă și, în cele din urmă, din precauție, Enzo a însoţit-o la mine acasă. Nici nu intrase bine, că simțise primele dureri. I-a telefonat imediat lui Carmen, obligînd-o să vină să-i dea o mînă de ajutor vecinei, apoi Enzo a dus-o la clinica unde lucra doctoriţa noastră ginecolog. Durerile au devenit imediat foarte violente, dar fără să ducă la niciun deznodămînt. Travaliul a durat șaisprezece ore.
Rezumatul pe care mi l-a făcut Lila a fost aproape distractiv. Nu e adevărat, a spus, că se pătimește doar la prima maştere și că pe urmă totul e mai ușor, se pătimește mereu. Și a emis argumente pe cît de sinistre, pe atît de ironice. I se părea lipsit de sens să păstrzi copilul în pîntece, după cum tot fără noimă i se părea să vrei să-l împingi afară. E ridicol, a spus, ca această ospitalitate rafinată pe care ai cultivat-o vreme de nouă luni să fie însoțită de dorința nebună de a-ţi împinge oaspetele afară în cel mai violent mod. Clătina din cap, indignată de incoerența mecanismului. Chestii de nebuni, a exclamat în italiană, propriul tău organism se supără pe tine și, mai mult, se revoltă împotriva ta pînă cînd devine cel mai mare dușman al lui însuși, pînă cînd își provoacă una dintre cele mai îngrozitoare dureri din cîte există. Ea simțise ore și ore în șir, sub burtă, arsuri reci ascuțite, un flux insuportabil de durere care o izbea brutal în josul pîntecelui și apoi se întorcea spărgîndu-i rinichii. Fugi de aici, m-a luat peste picior, ești o mincinoasă, unde e experiența frumoasă? Și a jurat – de data asta serioasă – că nu va mai rămîne niciodată însărcinată.
Dar, conform doctoriței ginecolog, pe care Nino a invitat-o într-o seară la cină împreună cu soțul ei, nașterea fusese normală, o altă femeie ar fi născut fără atîtea comentarii inutile. Ce a îngreunat-o a fost tocmai mintea ticsită a Lilei. Doctorița se enervase rău. Tu faci opusul a ceea ce trebuie, îi reproşase, te abții cînd, în schimb, trebuie să împingi: hai, curaj, împinge. După ea – care deja nutrea o aversiune evidentă față de pacienta ei și acolo, în casa mea, la cină, nu a ascuns acest lucru, ci, dimpotrivă, l-a subliniat în mod complice mai ales față de Nino –, Lila făcuse totul ca să nu-şi aducă pe lume progenitura. O reținea cu toată puterea ei și între timp gîfîia: taie-mi burta, scoate-o tu, eu nu reușesc. Fiindcă ea continua s-o încurajeze, Lila urla jigniri foarte vulgare. Era leoarcă de transpirație, ne-a zis doctorița, avea sub fruntea aceea a ei enormă ochii însîngerați și îi zbiera: tu vorbești, dai ordine, dar treci aici în locul meu, cretino, împinge tu afară copilul, dacă ești în stare, pe mine mă omoară.
Eu m-am enervat și i-am zis doctoriței: n-ar trebui să povestești lucrurile astea. Ea s-a înfuriat și mai mult, a exclamat: le povestesc pentru că sîntem între prieteni! Dar apoi, cu orgoliul rănit, a căpătat tonul medicului și a spus, cu o gravitate falsă, că dacă țineam la Lila, trebuia (Nino și eu, bineînțeles) s-o ajutăm să se concentreze asupra unui lucru care să-i ofere cu adevărat satisfacție, altfel, cu mintea ei măsluitoare (a folosit chiar această expresie), s-ar fi pus în pericol pe sine și pe cei din jurul ei. A subliniat, în cele din urmă, că văzuse în sala de nașteri o luptă împotriva naturii, o ciocnire oribilă între o mamă și odrasla ei. A fost, a spus, o experiență cu adevărat neplăcută.
Odrasla era fată, fată și nu băiat, cum preziseseră toți. Cînd am reușit să mă duc la clinică, Lila, deși distrusă, mi-a arătat-o pe fiica ei cu mîndrie. A întrebat:
– Imma cît cîntărea?
– Trei kile două sute.
– Nunzia cîntărește aproape patru kilograme: burta era mică, dar ea e mare.
Îi pusese, într-adevăr, numele mamei mele. Și ca să nu-i necăjească pe Fernando, tatăl ei, care odată cu bătrînețea era și mai irascibil decît atunci cînd era tînăr, și pe rudele lui Enzo, a botezat-o pe urmă la biserica din cartier și a făcut o mare petrecere la sediul firmei Basic Sight.
*
Fetițele au devenit imediat un prilej ca să stăm mai mult împreună. Lila și eu ne telefonam, ne întîlneam ca să le ducem la plimbare pe cele două nou-născute, nu mai vorbeam despre noi fără opreliști, ci despre ele. Sau cel puțin așa ni se părea. În realitate, noua bogăție și complexitate a relaţiei au început să se manifeste printr-o atenție reciprocă față de fiicele noastre. Le comparam în fiecare detaliu, voind parcă să ne asigurăm că starea de bine sau de rău a uneia era reflexia clară a stării de bine sau de rău a celeilalte și, în consecință, să putem interveni prompt ca s-o întărim pe prima și s-o anihilăm pe a doua. Ne comunicam tot ce ni se părea bun și util pentru o creștere sănătoasă, angajîndu-ne într-un fel de competiție virtuoasă – cine descoperea alimentaţia mai bună, scutecul mai comod, crema cea mai eficientă împotriva iritațiilor. Nu era îmbrăcăminte drăguţă cumpărată pentru Nunzia – dar deja îi spunea Tina, diminutiv de la Nunziatina – pe care Lila să n-o ia și pentru Imma, iar eu, în limitele posibilităților mele financiare, făceam la fel. Tinei îi venea bine costumașul ăsta, aşa că l-am cumpărat și pentru Imma – spunea –, Tinei îi veneau bine acești pantofiori și i-am cumpărat și pentru Imma.
– Știi, i-am spus într-o zi amuzată, că i-ai dat numele păpușii mele?
– Ce păpușă?
– Tina, nu-ți amintești?
Și-a atins fruntea ca și cum ar fi durut-o capul, a spus:
– E adevărat, dar n-am făcut-o intenționat.
– Era o păpușă frumoasă, țineam la ea.
– Fiica mea e şi mai frumoasă.
Între timp săptămînile se scurgeau, deja se iveau miresmele primăverii. Într-o dimineață, starea mamei mele s-a agravat, a fost un moment de panică. Pentru că fraților mei li se părea deja că medicii de la clinică nu sînt la înălțime, s-a vehiculat ipoteza de a o duce din nou la spital. I-am vorbit lui Nino despre asta ca să văd dacă, cu sprijinul profesorilor pe care îi cunoşteau socrii lui și care se ocupaseră de mama mea în prealabil, ar fi fost posibil să evităm salonul și să avem o rezervă privată. Dar Nino a spus că era împotriva recomandărilor sau rugăminților, că într-un serviciu public tratamentul trebuia să fie egal pentru toți și a sfîrșit mormăind prost dispus: în țara asta trebuie să înceteze mentalitatea că și pentru un loc în spital e necesar să fii înscris într-o lojă sau să te încredințezi camorei. Era supărat pe Marcello, bineînțeles, sigur nu pe mine, dar m-am simțit oricum umilită. Pe de altă parte, sînt sigură că, în cele din urmă, m-ar fi ajutat dacă mama, deși suferind îngrozitor, nu ne-ar fi dat de înţeles în toate modurile posibile că prefera să moară în lux decît să se întoarcă, chiar și numai pentru cîteva ore, într-un salon. Astfel, Marcello, într-o dimineață, uimindu-ne încă o dată, l-a însoțit la clinică pe unul dintre specialiștii care o trataseră pe mama noastră. Profesorul, care atunci cînd lucra în spital era destul de scorțos, a fost extrem de cordial și a revenit adesea, primit cu deferență de medicii clinicii private. Lucrurile s-au îmbunătățit.
Fragmentul ales face parte din cel de al patrulea volum al tetralogiei napolitane de Elena Ferrante, este tradus de Cerasela Barbone și este în curs de apariție la Editura Pandora M. Mulțumim traducătoarei, editurii și redactorului de carte, Oana Dușmănescu pentru această avanpremieră. Romanul va apărea vara aceasta, la Tîrgul de Carte Bookfest 2017