Istoria presei gay în anii 1990

  • Recomandă articolul

O ţară din care toţi voiau să scape. Un faliment generalizat cu o efervescenţă media incredibilă, generînd tiraje de sute de mii de exemplare. Cuponiada, Caritas, mineriadele, şpăgi de sute de mii de mărci germane, dovezi şi dezvăluiri care ţin capul de ziar săptămîni la rînd, dar care nu conving justiţia să mişte ceva. O ţară cît o ţeapă valorînd produsul intern brut.

Acesta e contextul în care, în Prostituţia, o revistă erotică tipărită pe hîrtie ordinară de ziar, apare o scrisoare în care un gay din America îşi manifestă intenţia de a porni un club de corespondenţă. Îşi dă numele real, adresa din San Francisco. Aceeaşi scrisoare apare şi în Evenimentul Zilei, iar o reclamă pentru acest club apare, de asemenea, în nou-înfiinţata revistă Gay45.

Pornind de aici, americanul cu origini bucureştene începe să primească valuri de scrisori de la gay‑i români. Unii fac o analiză personală a situaţiei politice, alţii vorbesc despre articolul 200; unii bîrfesc despre diverşi politicieni suspectaţi că ar fi pe invers, alţii cer material erotic – însă cei mai mulţi vor pur şi simplu să scape din închisoarea numită România.

România primilor ani de libertate

Un lucru care surprinde la scrisorile trimise lui Adrian Newell Păun este siguranţa propriei identităţi. Homosexualii care-i scriu lui Păun sînt foarte siguri că sînt homosexuali. Mulţi dintre ei par să vină din rîndul micii burghezii, cît se poate vorbi despre aşa ceva în acei ani, și au o alură certă de intelectuali.

Scrisorile vin din toată ţara, din Baia Mare, Arad, Galaţi – sau chiar din străinătate, de la cei care au reuşit să forţeze graniţa spre cealaltă lume, din Vest. Unul dintre ei e blocat pe termen nedefinit într-o tabără olandeză pentru transfugi. Altul a reuşit să învingă hăţişul procedural prin care autorităţile franceze încearcă să pună stop valului de disperaţi din Est şi a început deja o viaţă fericită dincolo.

Orice – din Vest – e mai bun decît România dezolantă şi punitivă a primilor ani de libertate: „Din 1991, a început o campanie intensă la TV, radio, în ziare, reviste, în Parlament şi chiar la Preşedinţie împotriva homosexualilor şi «chipurile» a prostituţiei. În martie 1992, au început din nou să aresteze homosexuali, la Timişoara, Arad, Deva şi Bucureşti“, se plînge altcineva.

Pînă la jumătatea deceniului, cînd apare clubul gay Sherlock Holmes, întîlnirile gay-lor îşi păstrează aerul ilicit şi precaritatea. O scrisoare trece în revistă locurile de întîlnire din Bucureştiul de la începutul anilor 1990 – cu Parcul Operei drept cap de afiş, secondat strîns de peronul din faţa Gării de Nord sau, la ceva distanţă, de zona de nudişti de la ştrandul privat Toboc, precum şi de locuri de agăţat mai civilizate, precum restaurantul Odobeşti sau barul Facenda, unde, ni se spune, au loc des razii ale poliţiei. „Lesbienele sînt lipsite cu totul din peisajul cotidian al Bucureştilor, ele fiind foarte retrase“, remarcă, într-o scrisoare, un bărbat gay originar din Galați.

Însă Bucureştiul e cazul fericit – în provincie, jalea e mare. „La Baia Mare, totul este «plumburiu», aidoma lui Bacovia, implicit singurătatea mea, uneori îmi vine să-mi iau cîmpii şi să plec cît oi vedea cu ochi, deoarece viaţa noastră este din toate privinţele foarte amară“.

Însă acesta e cazul fericit. Pe atunci – ca şi acum, de altfel –, mulţi gay trecuseră deja printr-un mariaj heterosexual, aşa cum se vede din acest exemplu: „Am 30 de ani, am terminat Facultatea de Istorie la Bucureşti, fost căsătorit, şi ceea ce mă bucură mai mult este că am un băiat de șapte ani“.

În aprilie 1993 apare şi Gay45, primul ziar gay din România. A supravieţuit două numere şi reprezintă o încercare de a coagula un discurs identitar cu accente surprinzător de politice şi de puţin apologetice. Ziarul vorbeşte, acuzator, despre situaţia gay-lor încarceraţi – dar comentează şi articolul 200, HIV, traduce articole şi oferă blestematul de horoscop, un adevărat fir roşu care va însoţi presa scrisă gay de la origini pînă la decesul din a doua jumătate a anilor 2000, cînd se va topi în vortexul informaţional al internetului. Realizat de un colectiv restrîns, cu un tiraj de cîteva mii de exemplare (infim pentru acele timpuri, în care orice fiţuică se vindea în sute de mii de bucăţi), a fost refuzat iniţial de o tipografie şi distribuit manual prin oraş.

Sînt şi mituri despre Gay45, care merită menţionate pentru că spun ceva despre acei ani sălbatici. Chestiunile financiare privind revista nu sînt nici acum lămurite, poveştile se bat cap în cap. Unele texte sînt scrise de aceeaşi persoană sub pseudonim, pentru a da impresia unui colectiv mai larg. Dar poate cel mai interesant aspect este transcriptul unei emisiuni-dezbateri pe tema homosexualităţii, de la Radio Delta. Invitaţi: reprezentanţi ai Statului, ai Bisericii, ai intelectualităţii pro‑gay, ceva străini. Zece oameni în total, inclusiv un reprezentant (anonim) al Total Relations, prima organizaţie gay, înfiinţată la începuturile lui 1992 ca SRL, că era mai simplu. Ce rămîne în urma acestui interviu, lucru menţionat de mai multe ori în scrisorile către Adrian Newell Păun, este faptul că un anume colonel Ioan Ciobanu, reprezentant al Poliţiei, recunoaşte că Statul român pedepseşte activ homosexualitatea şi avansează cifra de 47 de persone anchetate sub articolul 200. Ulterior, declaraţia a fost folosită şi de activişti în discuţiile cu diverse entităţi internaţionale, în încercarea de a pune presiune pe Statul român. Veridicitatea acestui interviu nu a putut fi confirmată.

Cam în aceeaşi perioadă, anul 1993, presa erotică lansează la apă revista porno gay Hot Boys, precum şi o revistă porno cu conţinut generalist, Al treilea sex, cu o secţiune gay. În acele timpuri de pionierat afaceristic, oamenii speră nebuneşte să facă bani din orice – din abonamente la reviste porno, din comenzi ale Dicţionarului gay, din telefoane fierbinţi. Capitalismul şi piaţa liberă se instalau în România şi toate nişele sînt exploatate febril. Pe de altă parte, Hot Boys dedică o parte semnificativă „chestiunilor comunitare“, are şi o rubrică de anunţuri matrimoniale pentru gay; e prima dată cînd gay-i nu mai trebuie să-şi ascundă apetitul sexual vorace: „Bisexual, căsătorit, intelectual, 28/170/62, fizic plăcut, vesel, discret, caut prieten, obligatoriu căsătorit, maxim 30 de ani, pentru relaţie îndelungată“. Ca şi acum, anunţurile frapează prin aceeaşi abundenţă de bisexuali pasivi căsătoriţi.

Dubiile asupra veridicităţii anumitor lucruri fac parte din atmosfera anilor 1990. Găsim în presa de atunci şi interviuri ficţionalizate cu gay. În Jurnalul de Galaţi (mai 1993), apare un articol în care răspunsurile celor intervievaţi par mai mult o invenție, o petardă de presă. În revista Un bărbat fericit (1993), găsim şi „Confesiunile unui homosexual“, din care nu se înţelege prea bine dacă e vorba despre un gay sau despre o persoană transgender. „Nopţi petrecute pe străzi şi prin W.C.-uri publice. Batjocuri de tot felul. Umilinţe. Amăgiri. Mi s-a întîmplat să fiu alungat şi batjocurit, şantajat, posedat cu forţa de către ţiganii din cartier.“

O alianţă oarecum naturală s-a creat în acei ani între gay şi revista 22, la vremea respectivă, stindardul intelectualităţii urbane proeuropene. Încă din 1992, revista 22 publică un protest public al lui Adrian Newell Păun, alături de răspunsul Gabrielei Adameşteanu, precum şi o pagină întreagă de articole şi informaţii modeste și utile despre homosexualitate. În februarie şi iunie 1999, revista publică deja suplimente speciale privind homosexualitatea. Pe prima pagină a publicației culturale, deasupra editorialului semnat de Emil Hurezeanu, „A fi sau a nu fi Iliescu“, este semnalat suplimentul Gay şi lesbiene, inclus în mijlocul revistei.

În 1996, apare şi newletter-ul ACCEPT. Iniţial scos în engleză, distribuit în principal pe zona de societate civilă, era cel mai aşteptat plic în birourile ONG-urilor din Bucureşti. Era altceva, era apetisant, știri din lumea gay-lor. De-a lungul anilor, a oferit informaţii pentru sănătate, editoriale de empowerment, articole de promovare organizaţională. S-au introdus termeni noi, coming out, transgender etc. După ce au început să curgă banii înspre mişcarea LGBT, apare revista Inklusiv (2005), născută in a way din newsletter.

Tot în 1996, a făcut vîlvă un text din revista Privirea: „Articolul 200 C. P. văzut cu ochiul liber“. Deşi cu iz indicibil homofob, cu ceva înflorituri şi plin de clişee, supune atenţiei cititorilor o primă investigaţie cu privire la homosexualitate, în care este prezentat clubul homosexualilor Sherlock Holmes de pe bulevardul Kogălniceanu. Cu acest club, organizarea comunitară a gay-lor intră în punctul de inflexiune 2.0: e primul club dedicat gay-lor, spaţiul unde ei se pot manifesta nestingherit ca grup, dincolo de interacţiunile clandestine 1:1 din parcuri, toalete sau din localurile care‑i tolerează pe homosexuali.

Pe baza unui val internațional de simpatie, au curs bani peste zona activistă gay la începutul anilor 2000. În acest context, se dezvoltă un al doilea val al presei gay, care tot aşa încearcă să construiască un model comercial de presă. Însă asta e intenţia; rezultatul – două reviste, Inklusiv şi Switch (perioada 2005-2006), care pendulează înduioşător între compuneri sîrguincioase de revistă a şcolii şi conţinuturi wannabe-glossy. Unele dintre numerele acestor reviste au informaţii preţioase despre locurile de întîlnire ale gay-lor din întreaga Românie, pictoriale, materiale venite de la aliaţi dispuşi să se alăture cauzei, cupluri gay. Răposaţii (acum) David Bowie şi George Michael sînt scoşi obsesiv la lumină. Pe acelaşi filon glossy de revistă de adolescenţi, avem şi o rubrică puritană, „cititorii întreabă, specialiştii răspund“, care critică sportul naţional al comunităţii, să ţi-o tragi din prima, şi laudă binefacerile vieţii de cuplu şi ale sexului bazat pe „iubire adevărată“.

Povestea revistei Switch (primul număr: iulie 2005) e şi ea relevantă pentru atmosfera porno a epocii, cu penumbre şi tonuri de gri. Scoasă la Cluj cu bani privaţi, în siajul site-ului comunitar Angelicuss, ne-a dat trei numere pe care nu le-am uitat nici acum şi apoi s-a pierdut misterios în ceaţă. Primele două au fost realizate – cît de cît – profesionist, comercial vorbind. Apoi, în peisaj a apărut un afacerist gay din Bucureşti, care l-a îmbrobodit pe american să se mute cu revistă cu tot la Bucureşti, unde forţa de penetrare e totală. Povestea se termină cu un ultim număr minuscul, realizat cu oribile fonturi Comic sans, şi cu banii americanului cheltuiţi cu spor. Înfrînt de capitalismul românesc, filantropul părăseşte supărat România.

Nevroza privării sexuale

În fine, o apariţie oarecum inedită este revista Identităţi, prima revistă lesbiană din România, apărută în 2003, cu bani de la olandezi. Aduce mai mult a zine, are o alură culturală, include poezii, se scrie mult sub pseudonim, e o încercare de a creiona un discurs oarecum alternativ cu privire la identitate. Cu toate stridenţele şi stîngăciile, rămîne cea mai cool apariţie din peisajul media gay, avînd o alură de revistă underground de avangardă, fără horoscopuri şi scremete de a livra un produs glossy.

În numărul din august 2005 al Inklusiv, găsim un articol împotriva sexului la întîmplare pe care l-ar favoriza o sculă hitech, mIRC, adoptată cu entuziasm de gay chiar în anul 2000: „În patru ani de legalitate, din 2001 în 2005, pe mIRC s-au schimbat multe. În primul rînd, odată cu apariţia canalului #gaybucuresti, cel puţin bucureştenilor le vine mai uşor să găsească ce caută […] ne-am schimbat cu toţii în #gayromania“. Încă de la începuturi, mIRC s-a extins ca scarlatina, i-a luat un an, maxim doi, să contamineze toată comunitatea gay.

mIRC, populara platformă de chat, merită un paragraf special – a scos comunitatea din nevroza privării sexuale, mai ales în orăşelele de provincie, şi a conectat-o. mIRC a ajuns popular în România internet-café-urilor, cînd netul avea preţuri prohibitive şi puţină lume şi-l permitea instalat în casă – de alfel, a intrat şi-n slang-ul gay al epocii: „Ce-ai făcut, mă, toată ziua?“, „M-am mircuit, ce dreaq să fac“. Din penumbra parcurilor şi a celor cîteva cluburi de profil, gay-i au migrat spre internet café-uri, care le permiteau să ia legătură unul cu altul dincolo de constrîngerile spaţiale ale limitei de judeţ, dar şi să ţină lucrurile cît mai clean, cu anonimitate garantată şi fără complicaţii: „sal, avp?“ „p“, „de unde?“, „sighetul marmaţiei“, „departe, hai noroc“, „ai poză?“, „nu dau“, „ai loc?“, „doar seara“. Obligaţi de propria condiţie, gay-i au jucat dintru început cartea internetului şi a noilor tehnologii, iar noile tehnologii au dus comunitatea în punctul de inflexiune 3.0. De la parcuri şi toalete publice, apoi, în punctul 2.0, la cluburi specializate şi, în sfîrşit, la site‑uri de socializare, via mIRC. Pe undeva, poate mai nimerit ar fi să vorbim de viaţa îna­inte şi după mIRC, în loc de viaţa înainte sau după dezincriminare. mIRC a reprezentat, probabil, Marele Salt Înainte al comunităţii, ca să reluăm expresia comuniştilor chinezi.

 

 

 

SAVAGED pINK este la ODD în perioada 28 fe­bruarie-24 martie 2017.

Proiectul este parte din programul anual P R I V A T E L Y, cofinanțat de AFCN.

www.oddweb.org/annuals/2017-2/savaged-pink/

 

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13241 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }