De cîteva luni, Bucureștiul are un nou muzeu, al unsprezecelea, situat în afara Palatului Suțu, nucleul Muzeului Municipiului București, dar aflîndu-se sub directa îndrumare a acestui for de cultură. Un muzeu dedicat vîrstelor, un muzeu creat într-o locație veche, adaptată modern la preceptele muzeale, situat în plin centru al orașului, pe vechiul pod al Mogoșoaiei, la numărul 151, pe actuala Cale a Victoriei, colț cu ulița Filipescului, acum strada Sevastopol, în casa boierului Filipescu, cumpărată de un alt om cu stare, Cesianu.
În momentul cînd am aflat că se va deschide acest muzeu, gîndul mi-a zburat la Musée de l’Homme, instituție creată la Paris de către marele om de cultură André Malraux, în acel moment, cel care conducea destinele culturii franceze. Găzduit de Palatul Chaillot, colocatar cu Muzeul Patrimoniului și Muzeul Marinei, acest muzeu dedicat omului a fost închis aproape un deceniu pentru transformări capitale. Cînd l-am vizitat, în urmă cu aproape patru decenii, mi s-a părut fascinant. La redeschidere, l-am găsit mult prea auster prin enormele săli în care se află mari ecrane, cu sumedenie de aplicații tehnice, la care vizitatorii sînt invitați să butoneze. O modernizare exhaustiv tehnologică, dedicată subiectelor care privesc o globalizare excesivă.
La București, Muzeul Vîrstelor, aflat pe Calea Victoriei, deși cu mult mai mic, dispus pe două nivele, cu un traseu circular pe fiecare dintre ele, dispune, și el, de diorame și de o serie de soluții ale tehnologiei de top, dar are o anumită candoare, o anumită familiaritate, benefică vizitatorului, care descoperă povestea evoluției raporturilor dintre generații în Bucureștiul ultimelor trei secole. Un studiu de caz sau o poveste, cum vrea fiecare dintre noi să o interpreteze.
Muzeul își propune trei obiective: apropierea și familiarizarea tinerilor cu ceea ce vor deveni peste cîteva decenii, evaluarea comparativă a vîrstelor trăite cu cele din trecut, construirea unei proiecții temporale, avînd ca bază trasee ale unor modele similare din trecutele generații.
În cele 10 săli facem cunoștință cu reconstituiri de interioare din veacul a XVIII-lea, cu vestimentația și spațiul ambiental familial, cu fermecătoare piese vestimentare de origine orientală, care te fac să-ți amintești de cele 1001 de nopți sau de Ali-Baba. Dacă ar fi să nu ne amintim de acea piesă de mobilier, cu rol de bibliotecă, care a aparținut unei familii cu bun renume în epocă, Manuc Mîrzaian, ar fi o mare scăpare din partea oricărui vizitator avizat.
De la mobilierul franțuzesc sau austriac, la accesoriile vieții zilnice, găsim etalate, în vitrine, sumedenie de obiecte de sorginte locală sau europeană, în care sticla, porțelanul sau metalul sînt măiestrit lucrate, fiind de remarcat și armonia de forme și proporții ale celor mai banale obiecte utilizate în respectiva perioadă. Vestimentația, ca și fotografia, este bine reprezentată în muzeu.
În afara obiectelor tehnice din epocă – gramofon, fonograf, alte obiecte uzuale –, în expunere aflăm o serie de hărți ale orașului în care trăm, editate în decursul timpului, pînă la recente ediții, precum și hărți ale României din diferite perioade istorice. De altfel, tot din punct de vedere temporal, s-a încercat o paralelă la răspunsul: „Cum primește societatea un copil?“. Prin antiteză, s-au reconfigurat, la interval centenar, două sali de naștere (din 1900 și din 2000), demers muzeal suficient de tehnic, contrastant cu atmosfera relativ romantică a celorlalte nouă incinte.
Clădirea Filipescu-Cesianu a „zăcut“ decenii fără a fi „exploatată“ superior. Aici s-au aflat birouri și depozite ale Muzeului Municipiului București, după ce, în urmă cu cîteva decenii, vreo patru, a ființat un muzeu numismatic. Dar, la seismul din 4 martie 1977, cînd clădirea de peste drum, o splendidă construcție proiectată de Cristofi Cerchez, a fost demolată fără prea multe explicații, din ordinul lui Ceaușescu, după ce o serie de muzee din Capitală au fost închise, și aici s-a făcut… ordine. Totodată, trebuie menționat că în marea suprafață a curții clădirii a existat o foarte apreciată expoziție a sculptorului Spiru Săbiescu (exilat în Australia), din care o piesă, acoperită de mușchi, constituie astăzi o relicvă într‑un sanctuar al vîrstelor.
Indicatoare plasate în curte ne indică lapidariumul. Este vorba despre o altă incintă, componentă auxiliară a vechii construcții, care găzduiește o excepțională expoziție a frescelor salvate de la fosta Mănăstire Văcărești: În apropierea sfinților. Frescele Mănăstirii Văcărești după 40 de ani. Din cei 2.400 de metri pătrați care împodobeau pereții bisericii din incinta mănăstirii, s-au salvat 120 de metri pătrați, reprezentînd circa 80 de fragmente pictate, recuperate de eminenți specialiști, din această „Capelă Sixtină valahă“ care a căzut victimă, la sfîrșitul anului 1986, demolărilor decise de „conducătorul iubit“. Biserica, cu hramul Sfintei Treimi, ctitorie a Mavrocordaților, a servit 126 de ani ca lăcaș de cult, apoi 125 de ani drept închisoare, pînă în 1973. Au urmat 13 ani de „cenușie supraviețuire“. A fost loc de recluziune pentru liderii pașoptiști: Ion Heliade-Rădulescu, frații Golești, Ion Ghica, C.A. Rosetti, George Magheru, Nicolae Bălcescu, iar în secolul trecut pentru Constantin Bacalbașa, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, G.M. Cantacuzino, Iustin Pârvu și pentru o sumedenie de oameni politici în pasagere perioade, pînă la răsfirarea lor în cumplitele centre torționare ale patriei alunecate pe toboganul comunismului. Frescele salvate reprezintă o mare bucurie a sufletului dacă socotim: Fuga în Egipt, Întîmpinarea Domnului sau Intrarea Domnului în Ierusalim. Meșterii anonimi ne trimit la o paralelă cu mari maeștri ai Renașterii din quatrocento – Giotto și Duccio. Revenind la plăcuțele-ghid, nelămurită rămîne expresia „lapidarium“; conform DEX, cuvîntul se referă doar la piatră, aici fiind vorba despre frescă, pictată pe perete. Expoziția frescelor rămîne un eveniment de primă mărime în viața culturală a Capitalei, trebuind să fie din plin popularizată.
Probabil, curtea generoasă a casei Filipescu-Cesianu va face posibilă organizarea multor manifestări în aer liber, mai ales că pe un mic promontoriu este amenajat un chioșc de toată frumusețea. Poate, pe viitor, pe acest areal aflat în proprietatea Muzeului Municipiului București se va construi un edificiu impozant, care să găzduiască Muzeul de Artă al Bucureștiului, aflat acum în „bejenie“, în incinta casei pictorului Gheorghe Tattarescu. Iar în incinta curții Muzeului Vîrstelor, atmosfera elisabethană va permite concerte de muzică clasică și teatru shakespearean. Dacă cităm adagiul documentar „fiecare purtăm în noi un muzeu personal“, cu gîndul la „muzeul imaginar“ al lui Malraux, nu putem trece peste acel „hronic și cîntec al vîrstelor“ datorat lui Lucian Blaga, elogiind realizarea unei instituții muzeale a cărei tinerețe este fără bătrînețe.