Intersecţii. Cum ar putea fi definit romanul astăzi?

Într-un interviu cu Rodica Binder, publicat în 2002 în România literară, Allain Robe-Grillet observa că „nu există niciodată un singur sens al unei cărţi… Există sensuri posibile. Ceea ce înseamnă că romanul, ca şi lumea reală, are un fel de permeabilitate faţă de sensuri. Dar nu are niciodată un sens. Există semnificaţii multiple, care traversează cartea în direcţii diferite, la fel cum se întîmplă şi în viaţă“ (s.m.). Citind recent în The New York Review of Books o recenzie a ultimului roman al lui Paul Auster, intitulat 4 3 2 1, m-am gîndit la abundenţa, în ultimul timp, a romanelor ancorate în „realităţi alternative“. Este şi în acelaşi timp nu este vorba despre un „Nou Roman“, în sensul celui francez, reprezentat de autorul menţionat şi de compatrioţii săi, Margueritte Duras sau Claude Simon, spre exemplu. În proza anglo-saxonă contemporană, realităţile alternative se încrucişează cu universurile paralele, în care-şi trăiesc vieţile protagoniştii unor autori precum Lionel Shriver sau Kate Atkinson (despre care cred că am scris mai demult într-o „Intersecţie“). Nu e de mirare, lumea în care trăim fiind o lume complexă, în care o multiplicitate de subsisteme se întîlnesc şi interacţionează, conducînd astfel la „bifurcaţii“ în traiectoriile personajelor, precum şi la emergenţa unor fenomene noi, total neprevăzute. Atît cititorul, cît şi criticul realizează acest lucru şi nu e nevoie să invocăm argumente savante pentru a ajunge la concluzia lui Robe-Grillet, enunţată mai sus, aceea că „nu există niciodată un singur sens al unei cărţi“.

De ce se încăpăţînează atunci autorii să pună în pagină ficţiuni mirobolante, nefireşti, în care personajele apar ca nişte fantome pierdute în labirinturi construite pe nisipuri mişcătoare, poziţionate în universuri paralele, care se întrepătrund fără a se atinge totuşi? Este oare vorba de o modă în care o reţetă de succes întîlneşte afinităţi elective specifice unor autori contemporani aflaţi la intersecţia post-postmodernismului cu postumanismul? Noul roman al acestui început de secol este, fără îndoială, diferit de Noul Roman al celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut. Dacă aş avea un nume mai bun pentru el, nu l-aş numi „roman“ şi nici nu l-aş considera o nouă formă romanescă, ceea ce, pentru mine, nu reprezintă în nici un chip o judecată de valoare negativă. Am putea defini acest tip de ficţiune „modalitate de a scrie care nu se pretează la relectură“; corolarul acestei definiţii ar fi că romanele pe care le citim astăzi nu mai împlinesc dezideratul lui Nabokov, care spusese că o carte nu poate fi citită, ci doar recitită. Regretatul Matei Călinescu dedica în volumul său, A citi, a reciti, un capitol întreg unor „Note pentru o poetică a recitirii“, în care discuta ideea „lecturii literare“ şi a „posibilităţii existenţei unei poetici a lecturii“¹. Întrebarea esenţială este cum să construim „o lectură pe deplin satisfăcătoare“² , ceea ce înseamnă că dăm romanului, a priori, o valoare intrinsecă, asta în timp ce prima impresie pe care o are cititorul acestor „romane interzise relecturii“ este că valoarea lor depinde de măsura în care realizăm în decursul lecturii, şi prin ea, împlinirea legii hegeliene a transformării cantităţii în calitate! Scot din raft cărţile celor două autoare citate mai sus (Shriver şi Atkinson), The Post-Birthday World (517 pagini) şi respectiv, Life After Life (525 de pagini). Cartea lui David Mitchell, Cloud Atlas (509 pagini), un alt bestseller publicat cu vreo zece ani în urmă, e prezentat de respectabilul critic al revistei londoneze Times, ca un „corn al abundenţei, o elegie, un festival al preştiinţei, al meditaţiei şi al divertismentului“. În sfîrşit, Laura Barnett a publicat, anul trecut, The Versions of Us (de astă-dată doar 399 de pagini), romanul Evei şi al lui Jim, care se desfăşoară în trei lumi alternative: dacă în urma lecturii singura concluzie la care ajungem este cît de aleatorie este propria noastră viaţă şi cît de mult depinde ea de modificări minuscule la nivelul „condiţiilor iniţiale“ ale întîmplărilor prin care trecem, la ce bun relectura?

Şi totuşi, vreau să citesc cartea lui Paul Auster, în ciuda faptului că are 844 de pagini (!), deoarece îmi place cum scrie şi fiindcă autorul recenziei din NYRB precizează, de la bun început, că cititorului neavizat îi va lua o vreme să realizeze că este vorba de o excursie a eroului principal, Archibald Fergusson, prin… patru lumi paralele: „An unprepared reader may not even grasp the nature of the premise for at least the first fifty pages, which unfold like a traditional bildungsroman“.

_________________