Prin romanul Floarea albastră de Penelope Fitzgerald, în limba română pătrunde prima carte a uneia dintre cele mai strălucite scriitoare de limbă engleză ale secolului trecut. Statutul ei în canonul britanic este unul care valorizează și recunoaște subtilitatea gîndirii și a construcției în proză, ca și profilul unei creatoare cu amprentă atipică, una care, în plus, a pătruns în literatură pe o traiectorie mai rar asumată.
Excepţionala marginală
Născută într-o familie de literați sclipitori (tatăl ei, Edmund Knox, a fost editorul faimosului Punch) și absolventă a Colegiului Somerville, din cadrul Universității Oxford, Penelope Fitzgerald părea pregătită pentru drumul firesc, cel al scrisului, dar, în cazul ei, acest traseu a fost posibil abia mult mai tîrziu. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a lucrat pentru BBC, iar apoi a dus o viață aspră, precară chiar, schimbînd fel de fel de slujbe care doar tangențial au avut legătură cu literatura. Așa se face că a publicat tîrziu, foarte tîrziu, ar spune unii, abia la 58 de ani, debutul fiind nu ficțiune, ci o biografie a prerafaelitului Burn Jones. Au urmat altele două, în același gen: viața poetei Charlotte Mew și un volum dedicat fraților Knox –un studiu despre tatăl ei și frații lui, personalități pregnante din rîndul clerului și al filologiei clasice. Cărțile dedicate unor personalități față de care Penelope Fitzgerald a simțit o puternică afinitate au fost urmate de o serie de romane, cu tematică desprinsă din propriile experiențe de viață, fie că a fost vorba despre anii de muncă pentru BBC, despre experiența de librar sau despre cea de a locui, în condiții de penurie acută, pe o casă plutitoare, care a mai avut și nenorocul să se scufunde de două ori. A scris apoi romane plasate în epoci și spații cu totul străine de orice asociere autobiografică și a primit cel mai rîvnit premiu din spațiul britanic, Premiul Booker – pentru romanul Offshore (1979) –, fiind nominalizată pentru aceeași distincție cu alte două romane: The Bookshop (1978) și The Gate of Angels (1990). În prefața romanului de față, Hermione Lee, cea care a scris și o foarte apreciată biografie a scriitoarei, o citează spunînd că mereu s-a considerat o outsideră, poziție care a făcut-o să dezvolte o sensibilitate pentru tipul inadaptaților, al marginalilor, pe care i-a reabilitat în romanele ei: „Și cei despre care scria în romanele și biografiile ei sînt tot outsideri: inadaptați, artiști romantici, ratați plini de speranță, îndrăgostiți ciudați și neînțeleși. O atrăgeau ființele neașezate, care duc vieți marginale“.
Observația e confirmată fără rest și de acest roman, ultimul, considerat capodopera ei, carte a unei profunde cunoașteri despre natura evazivă a realității și despre fragilitatea care îi pecetluiește condiția. Personajul care coagulează trama metafizică a romanului este tînărul Novalis, ipostaziat imediat după terminarea studiilor, pe cînd încă nu publicase un rînd, dar filtra totul însuflețit de idealuri ardente. În această istorie elaborată la senectute, Novalis nu e încă poetul și filozoful pivot al romantismului german, ci Friedrich (Fritz) von Hardenberg , un inocent injectat cu filozofie și îndrăgostit de o fată, Sophie von Kühn, de care va fi despărțit printr-o tragedie. Între așteptările și proiecțiile pline de un entuziasm care pare să contamineze întreaga existență, și calculele oarbe ale realității se țese prima traumă, din care tînărul Fritz von Hardenberg va ieși ca Novalis (nume de familie vechi, care înseamnă „cel ce curăță pămînt nou“).
Despre acest roman al marilor vise și al și mai marilor necunoscute care le sabotează cu greu se poate spune că ar fi, sub o formă sau alta, o biografie ficționalizată, deși fiecare detaliu trezește la viață o lume în cele mai precise detalii. Conținutul al cărui mesager este tînărul Novalis se propune asemenea unei meditații în tonuri reținute asupra inocenței și a trădărilor care vin odată cu experiența, iar personajele antrenate în poveste au mișcări și reacții de o prospețime care ni le apropie fără excepție, nepăstrînd nimic din distanța pe care ar putea-o impune o recuperare în cheie istorică. Dimpotrivă, cititorul e mereu împresurat de aerul de neprevăzut, de surpriză și tensiune. Iată cum descria acest efect Julian Banes, un admirator al scriitoarei, într-un eseu pe care i l-a dedicat și care este inclus în volumul Pe fereastră, apărut tot la Editura Nemira: „Acesta este aspectul nedumeritor, în plină instanță, al ultimelor patru romane: nu au nimic de «romane istorice», dacă prin romane istorice înțelegem cărțile în care noi, cititori moderni, sîntem transportați înapoi în timp, grație unui scriitor care știe să ne ofere indiciile cuvenite despre mediu și fundal. Ele, în schimb, dau impresia unor romane care beneficiază întîmplător de o ramă istorică și în care pătrundem pe picior de egalitate cu personajele peste care nimerim: e ca și cum le-am citi în perioada în care au fost fixate, în loc de acum, dar am rămîne în timpul nostru“. Tot Julian Barnes, în același eseu, aduce cîteva lămuriri despre modul acribios în care lucra prozatoarea atunci cînd se documenta pentru subiectele recuperate din epoci trecute. Se pare că, la întrebarea adesată de o altă scriitoare britanică majoră, A.S Byatt, curioasă în legătură cu felul în care Penelope Fitzgerald și-a croit acces la lumea lui Novalis, aceasta i-a spus că „citise registrele salinelor din scorță-n scoarță ca să înțeleagă cum muncea eroul ei“. Cititorii care cunosc strictamente latura de poet romantic al lui Novalis, vor fi probabil surprinși să descopere că poetul, înainte de a ajunge poet, se pregătise să lucreze în administrație și ajunsese inspector al salinelor, îndeletnicire de care încerca să se achite cît mai temeinic, mai ales din postura unui logodnic care se pregătea să-și construiască, responsabil, un cămin.
Ultima capodoperă
Floarea albastră, roman care și-a adjudecat și o mare distincție literară, National Book Circle Award, este o carte-evantai, care, dînd impresia că va urmări traiectoria unui singur erou, aduce în prim-plan și etalează, succesiv, multe alte figuri consistente și, odată cu ele, o problematică în plină dramatizare. Chiar din primele pagini, ni se prezintă, țîșnind literalmente în pagină, ca din vortexul unui turbion domestic, frații și sora lui Fritz von Hardenberg, prezențe tonice, pline, care aduc cărții aerul dat de vibrația spiritelor vii, spontane, inteligente și care, consecință firească, se exprimă cu o libertate frapantă. Sînt cu toții, mai puțin Fritz, abia ieșiți din copilărie: adolescenți impetuoși, avizi să-și descopere emoțiile, ființe curioase, care posedă din plin franchețea și deschiderea spre cunoaştere, calităţi hrănite de prospețime și inocență.
Momentul în care Penelope Fitzgerald aduce în scenă acest alai însuflețit de curiozitate și de elanuri noi e ales după ce Fritz își încheiase studiile la Jena, unde se îmbibase din plin de ideile timpului, ordonate de marile figuri ale sfîrșitul de secol XVIII german: Goethe, Friedrich Schlegel și Fichte. Atît de mare era influența filozofului printre studenții de la Jena, încît a generat firesc un verb pentru îndeletnicirile intelectuale predilecte la acea vreme: fichtisieren. Pentru cercul de la Jena, Fritz trecea drept un geniu în faza de crisalidă. Schlegel nu avea nicio rezervă. Felul în care e descris, la acel moment, încapsulează pulsiunile care îi vor trasa viitorul: „Pentru cercul de la Jena, Fritz era un fel de fenomen, un băiat de la țară, poate încă în creștere, care în entuziasmul lui putea să spargă obiectele din jur, la cît de înalt și stîngace era“. Stîngăcia, care trădează o inadaptare tragică la mersul orb al lumii, se va arăta, pe parcursul cărții, ca un punct de focalizare a unei tensiuni majore între idealurile învestite cu o energie palpabilă și cruzimea unei existențe care nu ține cont de ele. Aceasta este zona de cristalizare a imaginii florii albastre, spectru însuflețitor pentru visătorii hrăniți de romantism și himeră care inflamează imaginația.
Pentru a da seama de pregătirea intelectuală și spirituală a lui Fritz, în preambului primei lui experiențe transformatoare, dragostea imposibilă pentru Sophie, o fată de care se îndrăgostește pe cînd ea avea numai 12 ani, Penelope Fitzgerald ne înlesnește accesul la ceea ce studiase: „filozofia lui Fichte, geologie, chimie, matematică combinatorie, dreptul comercial din Saxonia“. Mai încolo, cînd e trimis în casa unui apropiat al familiei pentru a deprinde munca în administrație, ni se îngăduie să tragem cu ochiul în cufărul de cărți pe care îl adusese cu el: „Cele o sută treizeci și trei de titluri necesare, cele mai vechi, în special poezie, piese și basme populare, apoi urmau studiile despre plante, minerale, medicină, anatomie, teorii ale căldurii, sunetului și electricității, matematică și analiza numerelor infinite“. În mintea tînărului poet, toate acestea erau parte dintr-o singură idee care electriza întreaga existență: „Toate sînt una“. Din această idee derivă și poezia, în opinia lui, o forță superioară, capabilă să se comunice cu claritate unei axiome: „Toată cunoașterea omului e una. Matematica este principiul de legătură […]. Matematica este însăși rațiunea omenească, într-o formă pe care o poate recunoaște oricine. De ce n-ar fi poezia, rațiunea și religia forme superioare ale Matematicii? Nu e nevoie decît de o gramatică a limbii lor comune. Și, dacă întreaga cunoaștere s-ar exprima prin simboluri, atunci, atunci trebuie să se apuce de treabă și să-și noteze fiecare cale posibilă pe care s-ar putea face operațiunea“.
Toată prospețimea care radiază în jurul acestor viziuni este transpusă în carte prin detalii care, în austeritatea lor intrinsecă, vor să cuprindă totul, de la un colț de bucătărie pînă la peisajul natal, străbătut ani de-a rîndul de tînărul student, între Jena și proprietatea familiei – nobili de rang secund cu puternice convingeri religioase. O anume pietate însuflețește și idealurile poeziei, și peisajul din care par că izvorăsc, ca un suflu de nimic anunțat, într-un decor al tonurilor reținute și al ritmurilor atent disciplinate: „Satele se întindeau pe kilometri întregi între un oraș natal sau altul, dînd la iveală fără să se plîngă cartofi, napi și varză din aceea bună de pus la murat, cu miez alb, care trebuia tăiată cu fierăstrăul, fiecare avînd specificul lui, dar și semănînd unul cu altul. Orașele natale erau o alinare pentru călător, care vedea priveliștea cunoscută de departe – acoperișul de lemn al bisericii vechi, cupola bisericii noi –, iar apoi ajungea la străzile cu case mici, așezate în ordine, fiecare cu cocina ei, cu cuptorul ei de prune și de pîine și cîteodată cu curtea ei, unde în răcoarea serii stăpînul fuma fără să se gîndească la absolut nimic“.
Cea care cristalizează cele două dimensiuni care se înfruntă în drama idealismului cultivat de Novalis este însă iubita lui, Sophie, „Filozofia mea“, cum îi spunea el. Ea va întrupa vitalismul și inocența, așteptarea febribă și proiecțiile cele mai stenice, dar tot ea e trupul în care germenii distrugerii și ai sfîrșitului încolțesc și nimic nu-i poate opri. Încă o copilă, la vîrsta la care Novalis se îndrăgostește de ea și decide să-i ceară mîna, Sophie intrigă prin multitudinea de contraste pe care exhibă: pare ștearsă, dar posedă un magnetism indicibil, ia în derîdere religia, cu un curaj al opiniilor mai degrabă rar, dar în scrisorile către logodnic sau în jurnal nu notează decît banalități, nimic care să susțină tăria unor opinii personale. Totul la ea pare înșelător, sau mai degrabă într-un echilibru instabil, care derutează și atrage. Inițial, rudele lui Fritz nu înțeleg ce a văzut la ea, dar, treptat, Sophie îi cucerește și îi emoționează. Cînd Fritz trimite un pictor pentru a-i face portretul, acesta petrece o vreme încercînd schițe neconcludente și, în final, își recunoaște neputința. Sophie nu poate să fie fixată într-o imagine, după cum nici sensibila floare din poezia lui Novalis nu poate să fie aplatizată într-un „ierbar“ al sensurilor clar enunțate. În ciuda declamațiilor înflăcărate ale tînărului îndrăgostit, povestea de dragoste dintre cei doi se dezvăluie, către final, ca un miraj al proiecțiilor, subminat de necunoscut și de o realitate cu mult mai dură. În fața acestei realități, îndrăgostitul terifiat de proximitatea morții își pune întrebări despre curaj și ia prima lui hotărîre cu adevărat grea. Revelatoare. Apoi, devine poet.
Ne poate învăța istoria ceva despre iubire și metamorfoza ei, în timp și, desigur, în creuzetul creației? Doar dacă între datele ei implacabil înregistrate de cronici ne putem imagina jocul iluzoriu al luminii care însuflețește totul: registrete salinelor din Turingia, de acum mai bine de două veacuri, ca și scrisoarea în care un poet, schițînd perspective fericite de viitor, eliberează în pagină toată amărăciunea ascunsă a prezentului: „cu toate astea, mai bine aș fi mort“. Penelope Fitzgerald a scris cu această putere de pătrundere, pe care numai cei mai încercați ori cei mai însigurați ajung să o cunoască.
Penelope FITZGERALD
Floarea albastră
Traducere de Dana Ionescu Editura Nemira, Colecția „Babel“, București, 2017, 282 p.