La cei peste 80 de ani, pe care nu-i arată, Riri Sylvia Manor e un personaj cu o biografie care merita scrisă. Născută și crescută într-o familie comme il faut din burghezia evreiască interbelică, trecută, în copilărie, prin experiența prigoanei antisemite, apoi, în prima tinerețe, prin cea a politicilor antiburgheze și antisioniste, emigrată în 1960 în Israel – unde a devenit un apreciat profesor și medic oftalmolog –, inimoasa doamnă s-a implicat, după 1990, în ajutorarea clinicilor românești de profil; din 2000 s-a bătut mult ca să revină, ca poetă, și în literatura română, după ce, în deceniile anterioare, scrisese în ebraică; relațiile literare dintre România și Israel i-au datorat destule în ultimul deceniu – între altele, vizitele la București ale lui Amos Oz sau Zeruya Shalev.
O surpriză a constituit-o, nu doar pentru mine, apariția volumului Bucuria de a nu fi perfectă. Memorii București/Tel Aviv 1941-2015. Nu e o carte de memorii în sens clasic, ci o reconstrucție memorialistică de tip cvasiromanesc – cartea unor identități recuperate. Scrisă cu claritate dezinvoltă și cu o bună-dispoziție contaminantă, nu lipsită, pe alocuri, de răsfăț cochet sau poznaș, cartea evoluează alert, pe un fir cronologic întrerupt de anticipări sau de reveniri în timp, cu nuclee epice antrenante, scene subtil decupate și multe portrete greu de uitat (cum ar fi acela al mamei pe cît de posesive, chiar represive, pe atît de vulnerabile; sau al bunicului matern Pică – Hermann Zuckerman din Craiova –, un confident complice de cursă lungă). Ficționalizată mereu în marginea adevărurilor faptice (le-am verificat eu însumi), cartea nu este doar plăcut scrisă, ci și inteligent compusă; secvențele sînt regizate cu simț artistic, iar reconstituirea trecutului are loc printr-o interpretare complexă de subtext. Faptul că Bucuria… începe și se încheie sub semnul lui Fellini nu e o simplă trouvaille. Există aici un talent particular al reflecției moraliste, dublat de știința selectării, montării și developării amănuntului semnificativ. Capacitatea autoarei de a se reinventa de-a lungul vieții (fapt care face din identitățile sale succesive o suită de personaje, obiectiv surprinse) dezvăluie o filozofie personală și, poate, o discretă înțelepciune. Think outside the box este o deviză care i se potrivește și-i dă un puternic efect de tinerețe interioară.
Ochiul memorialistei, căreia nimic din ce-i nou nu-i e străin (are și cont de Facebook…), surprinde multe elemente de efect; bunăoară, coincidența stranie dintre hotelul bucureștean unde fusese cazată la prima revenire în România și una dintre vechile sale adrese de dinaintea emigrării (Calea Victoriei 128 A); „blestemul“ care îl ajunge, la Stalingrad, pe unul dintre ofițerii care i-au expulzat din locuință familia, în perioada legilor rasiale; aventura falsei regăsiri din exil, după cinci decenii, a lui Riri Scînteie, strălucitoarea tînără după care mama i-a pus numele (episodul, fabulos, e asociat participării, alături de mai mulți evrei și foști legionari, la un simpozion prilejuit de împlinirea unui an de la moartea lui Mircea Eliade); sau momentul cînd, la prima petrecere studențească unde scapă de sub tutela vigilentă a mamei, adolescenta Riri Aberfeld întoarce cu fața la perete o fotografie a lui Stalin, în chiar momentul cînd acesta murea la Moscova (pe 5 martie 1953, seara). În pagini excelente sînt puse în abis, retrospectiv, vîrstele dintîi, prin intermediul unor cărți pierdute ale copilăriei, cum ar fi ediția ilustrată a Poveștilor lui Creangă, cu spații albe sub desene, pe care copila le umple cu un fel de jurnal intim, pe care-l șterge apoi. Teribilă, între toate, e scena în care copila recuperează din gunoi – ștergînd cu apă și uscînd paginile salvate – cărți și reviste dragi aruncate acolo de mama ei, drept pedeapsă pentru furtul unei fotografii prețioase cu fata unei vecine (doamna Simu, a cărei fiică, moartă tînără, fusese dansatoare la Paris). Fototeca de familie din finalul volumului depune, suplimentar, mărturie despre un stil de viață azi dispărut…
În mare parte, Bucuria de a nu fi perfectă are caracterul unui roman de familie și de atmosferă despre burghezia evreiască a epocii, cu avatarurile ei, românești și israeliene deopotrivă. Multiplele strămutări (la țară, într-un sat de pe malul Argeșului, în timpul bombardamentelor din 1944, în camuflajele sociale din anii stalinismului, în scurtul exil profesional din munții Buzăului, după terminarea facultății, în fine – noul început din Israel, cu schimbările din carieră și din viața personală) fac parte, cu toate traumele lor, dintr-un parcurs biografic dominat de tonus vital. Rămîn pe retina lecturii numeroase flashuri intense: mama și fiica înfruntînd gloanțele în drum spre casă, tatăl Carol și bunicul Pică, refugiați într-o familie de țărani dintr-un sat de pe malul Argeșului, trăind angoasele camuflajului în români adventiști și suferind umilința de a-și vopsi părul roșu în negru, Riri și colegii de facultate imaginînd subterfugii mirobolante pentru a pătrunde, în anii celui mai dur stalinism, la spectacole artistice altfel inaccesibile (tînăra are și un început de idilă cu o vedetă nord-coreeană, Ri San Ku, într-un episod antologic…) etc. Pe lîngă lupta epuizantă pentru apărarea intimității trebuie adăugat, desigur, și jocul periculos-rocambolesc al tentativelor de emigrare, asupra cărora voi reveni. Un fragment din volumul Ce a fost – cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache prilejuiește autoarei o rememorare captivantă, dintr-o perspectivă insolită, a Festivalului Mondial al Tineretului organizat la București în 1953 (felul în care, împreună cu colegii de liceu, reușește să vadă singura proiecție a filmului Hamlet cu Laurence Olivier va avea o replică în 1958, cînd pătrunde, după aventuri similare, la Ateneu, cu colegii de facultate, pentru a asista clandestin la concertul din muzică de Bach al lui Menuhin și Oistrah din prima ediție a Festivalului Enescu).
Convinsă, ca o altă Scarlett O’Hara, că „e și mîine o zi“, Riri Manor face parte din rîndul celor care o scot întotdeauna la capăt. Figurile rudelor apropiate sau mai îndepărtate se țes într-o narațiune cu ochiuri fine, înrudită, mai mult sau mai puțin, cu mediile din romanul Călătoria unui fiu risipitor al lui N. Steinhardt, din „mătușologia“ lui Radu Cosașu sau din prozele Adrianei Bittel. Reține atenția unchiul Virgil Montaureanu, nimeni altul decît directorul Editurii Socec, cu relații întinse în elita literaturii române dintre cele două războaie. Prin intermediul acestui sfătuitor din umbră, familia Aberfeld are acces în anii comunismului la lecturi subversive sub orice regim represiv, cum ar fi cartea din 1937 a lui Stefan Zweig (Castellio contre Calvin ou Conscience contre violence). Dar și la alte lecturicu tîlc, cum ar fi cea din Gog al lui Papini, unde antisemitismul e explicat, edificator, prin vocea unui evreu. În galeria de portrete neconvenționale a cărții, o figură aparte o reprezintă colega de liceu Raluca Sterian-Nathan, frumusețe cu biografie hollywoodiană, emigrată la Paris după ce fusese condamnată politic, abuzată și violată în anii stalinismului. Încă adolescentă, aceasta este vizitată acasă de sfioasa Riri și surprinsă în compania nudă a unei mame la fel de seducătoare (prin insistențele lui R.S.M., Ralucăi Sterian-Nathan i-a fost publicat, acum cîțiva ani, tot la Humanitas, un volum de memorii apărut inițial în Franța).
Un element susceptibil de controverse e legat de Alexandru Ivasiuc, coleg la Medicină cu Riri după ce fusese dat afară de la Filozofie. Autoarea, devenită medicinistă împotriva proprilor înclinații artistice, recuperate mai tîrziu, își amintește – iar amintirile ei sînt confirmate de martori credibili, încă în viață – că, înaintea arestării pentru incitare la demonstrații studențești de solidaritate cu Revoluția ungară, lui Ivasiuc îi lipseau deja dinții din față. Este infirmată astfel legenda postcomunistă potrivit căreia viitorul scriitor și-a pierdut dinții în închisoare, din cauza tortùrilor. Portretul succint, dar verosimil al lui Ivasiuc nu e lipsit de insinuări cu privire la cabotinismul său moral, confirmat și de angajarea, după eliberare, la serviciul de presă al Ambasadei SUA.
Adoptat în Israel de Riri Aberfeld și de soțul ei Mateo Sussman – apelat Titel după numele liderului social-democrat Titel Petrescu, cu care tatăl său colaborase îndeaproape –, numele Manor are o poveste care merită, cred, amintită. Ea e legată de operațiunile secrete prin care, în Al Doilea Război Mondial, evreii români și europeni erau ajutați să ajungă în Țara Sfîntă. Un rol important în acest sens l-a jucat o rudă a lui Titel, Artur Mendelovici, devenit, sub numele israelian de Amos Manor, șeful serviciului de informații Shim Bet în timpul lui Ben-Gurion (în ebraică, „manor“ înseamnă, aflăm, axa centrală a războiului de țesut pînza).
Sînt evocate mai multe biografii de persoane repatriate, unele – cum ar fi cele ale cuplului Matilda și Iosef Tansanu – ieșite din comun. Trebuie subliniat aici faptul că Riri Aberfeld face parte din acea pătură a comunității evreiești care, după Holocaust, s-a adaptat cel mai greu noului regim comunist: o burghezie cu principii, cu gusturi occidentalizante și cu simpatii sioniste. Mulți dintre acești evrei au fost condamnați politic sau persecutați în acei ani, iar cînd a fost posibil, au emigrat în masă. Cartea de față reprezintă, printre altele, un document prețios cu privire la tribulațiile acestei lumi și despre felul în care a știut să-și construiască, în Israel, o existență nouă, de la zero.
Istorialui Riri Manor poate fi însă citită și în relație cu volumul editat de Radu Ioanid, Securitatea și vînzarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România și Israel (Editura Polirom, 2016), comentat recent în Observator cultural de Mirel Horodi. Redau, în continuare, un fragment despre un moment-reper din 1958: „Cine nu a fost atunci în curtea Templului Coral nu poate ști ce sînt bucuria și speranța. Din 1950 granițele erau închise ermetic pentru evreii sioniști sau pentru cei care de fapt doreau să se salveze de comunism. Acum toți voiau să depună încă o dată actele pentru plecare, după opt-nouă ani de la prima cerere. Pe parcurs, în afară de cîteva cazuri răzlețe, ca al nostru, nimeni nu mai făcuse cerere, căci știau că de aprobat nu se aprobă, dar îți dădeau numele la serviciu și erai dat afară imediat. Am ajuns în mare grabă acasă, am pus tare radioul și am început să discutăm. Ce facem? Depuseserăm cererea cu un an înainte. Cînd vestea aprobărilor de plecare în Israel s-a răspîndit, au început să se formeze cozi uriașe la intrarea Miliției de pe Calea Victoriei. […] Oameni cu copii, bătrîni și invalizi stăteau încolonați cîte patru-cinci pe rînd și așteptau de la șase seara, de-a lungul bulevardului […]. Am mers pe bulevardul 6 Martie cîteva stații cu tramvaiul și coada nu se termina. Mii de oameni. Dacă aș fi putut atunci filma scena acestei impresionante cozi am fi avut azi un document zguduitor. Și în ce liniște stăteau toți acești oameni la coadă! Ore întregi. Le era frică, dar rămîneau la coadă. Tăceau. Se temeau și de umbra lor. De altfel, erau conștienți că printre ei se aflau și informatorii Securității […]. Oamenii văzuți afară la coadă sau oamenii care intrau la miliție și completau cererea erau în pericol de a fi dați afară de la serviciu și din școli. Și asta nu însemna că aveau să se numere neapărat printre fericiții a căror plecare din România urma să fie aprobată“. Cînd, doi ani mai tîrziu, reușește să emigreze, după tribulații umilitoare (anchete, urmăriri, ședințe de demascare publică, percheziții la piele pe aeroport etc.), tînăra doctoriță era deja însărcinată în luna a șasea. Mica Ruth se va naște în chibuțul Sarid de lîngă Haifa…
Chiar dacă nu mai au aceeași densitate cu amintirile din perioada preemigrării, secvențele despre viața în Israel conțin destule momente pregnante – mai ales cele despre reinventarea profesională ca medic, și mai puțin avatarurile biografiei sentimentale. Dacă în prima parte a cărții personajul cel mai atașant al familiei era bunicul Pică, emigrat și el în Israel, în 1961, împreună cu ginerele Carol și fiica Sylvia, treptat – după moartea lui Pică și a tatălui –, relația cu mama trece în prim-plan. Permanent obsedată de ce va zice lumea, aceasta din urmă se vede concurată de relația cvasifilială a lui Riri cu empatica Matilda Tansanu. Moartea ei – la 96 de ani, după 12 ani de Alzheimer – coincide cu finalul acestei cărți. Reconstituită din amintirile altora în primele zeci de pagini, Craiova lui Pică, oraș al armoniei între români și evrei – spre deosebire de alte zone ale țării natale –, devine, pentru muribundă, mai mult decît un spațiu al copilăriei: ultima amintire securizantă, ultimul acasă posibil. În ultimul an, bătrîna nu mai poate mînca decît atunci cînd asistentul medical – venit din Etiopia – îi șoptește la ureche numele de Craiova. Invocarea în context a lui Cioran este oportună: și acesta, în ultima fază a bolii, zîmbea reflex doar atunci cînd fratele Relu îi vorbea de Coasta Boacii.
Nu-mi dau seama cum stau lucrurile cu perfecțiunea, dar am citit aceste memorii outside the box cu bucuria descoperirii unei foarte frumoase cărți de identitate – și cu identitate