Am „sărbătorit“ de curînd un an de la intrarea în vigoare a legii antifumători alături de cîțiva prieteni, pufăind cu nesaț într-un spațiu public închis. Meniul a acoperit repede scrumiera atunci cînd în local au intrat doi polițiști, dar ospătarul ne-a asigurat că nu e nici un bai: dacă e să o pățească, patronul pare dispus să riște măcar o primă amendă. Îmi dau și eu seama că nu e nimic de laudă în a nesocoti o lege, dar mă consolez la gîndul că mă aflu într-o companie înaltă: premierul a fost surprins fumînd în Parlament („o țigară cu aburi, care e legală“, zice Sorin Grindeanu), iar despre ministrul de Externe și despre ambasadorul de la Londra mi se relatează că s-ar deda aceluiași obicei în birourile dumnealor (deși nu garantez pentru veridicitatea acestor informații – fiecare vine dintr-o singură sursă).
Știu, de asemenea, că fumatul în spațiile publice închise e o „problemă“ de mic burghez care trăiește într-un oraș mare, dar pe care alți burghezi au hotărît să-l expedieze pe trotuar dacă cedează tentației. Că România riscă să fie supusă unei proceduri de infringement din partea Comisiei Europene, din cauza „calității“ aerului din București nu e, desigur, decît o nefericită coincidență – evident, de vreme ce sînt un cetățean fumător, un alt tip de aer nici nu merit. Oricum, cîteva concluzii de parcurs (extrem de subiective) poate că merită împărtășite. Eu și-ai mei reprezentăm vreun sfert din populație, dar nu pretind c-aș vorbi în numele lor: destui vor să se lase (și au toate motivele s-o facă, nimeni nu cred că se iluzionează în privința efectelor pe termen lung), alții sînt de acord cu legea, îmi e cunoscută doar situația din București și din alte cîteva orașe mari. Așadar:
– nu cred că suferă nimeni prea tare din cauză că nu mai poate fuma în (unele) restaurante. Mai ales cei care, ca mine, mai degrabă se hrănesc decît să mănînce. Pînă la urmă, poți savura „curcubeul aromelor“ în cea mai proaspătă atmosferă posibilă sau poți trece rapid prin două feluri de mîncare fără pretenții, după care să-ți vezi de treabă: de ieșit, totul va ieși (în cele din urmă) prin același loc;
– au apărut deja niște aparate care aduc a telefoane inteligente și care promit „satisfacția gustului de tutun prin încălzire, fără ardere, fără foc, fără scrum și cu mai puțin miros“. Le poți folosi încă în spații publice închise, dar mirosul acela aduce a zeamă de ciorapi;
– banii pe care unii patroni i-au cheltuit cu instalațiile de încălzire de pe terase, cu păturile și cu micile refugii pentru fumat improvizate în fața cîrciumilor puteau fi folosiți pentru a cumpăra instalațiile de ventilație cerute de precedenta lege, cea din 2002, și toată lumea ar fi fost fericită. Dar dacă tot au ales s-o ignore cu voioșie, „dezbaterea“ (în care nimeni nu i-a întrebat pe fumători ce cred) stîrnită de cea de-a doua lege le-a adus pierderea de clienți a împătimiților ca subsemnatul;
– e posibil însă ca impactul asupra afacerilor Horeca (Hoteluri-Restaurante-Cafenele) să fi fost neglijabil sau chiar pozitiv, după cum sugerează primele date. Cum ele vin, însă, din partea Inițiativei „2035 Fără Tutun“ și cum cercetarea pare să se fi oprit în august 2016, o statistică relevantă la nivel național mai așteaptă;
– nimic nu e mai frustrant decît ca un grup de oameni să se strîngă, pe ploaie și vînt, la o terasă meschină, în timp ce cîrciuma propriu-zisă e goală: mi s-a întîmplat de destule ori încît să renunț la locurile respective și să le caut pe cele care încalcă legea (în cazul extrem în care vreo oficialitate ia autodenunțul acesta în serios, am de gînd să invoc „apărarea Cătălin Rădulescu“, deputatul PSD care se lăuda că n-ar ezita să folosească un AKM: „M-am dat mare!“);
– presupun că faimoasa capacitate administrativă a Statului român aproape că garantează o aplicare deficitară a actualei legi: dacă se poate fuma în localuri din centrul Bucureștiului, nu văd cum nu s-ar putea întîmpla asta în localități în care postul de Poliție are un singur angajat – majoritatea localităților se află în această situație, zic sindicaliștii din domeniu. Altminteri, grija Statului pentru sănătatea publică e mai mult decît evidentă, grație crizei transplantului pulmonar: ministrul în exercițiu se roagă de o clinică vieneză să-i reprimească pe cetățenii români care nu pot fi operați nicăieri în țară;
– nici unul dintre tovarășii de scrumieră nu pretinde că ar avea dreptul de a fuma în nasul altcuiva: ce ne-ar fi interesat era să ne putem otrăvi reciproc, conștienți de faptul că viața dăunează grav sănătății. Iar soluții care să ia în calcul nevoile fiecăruia și care să-i și protejeze pe angajații locantelor s-au găsit. La noi, însă, a reieşit cã fumatul e o activitate legalã – şi impozitatã vîrtos – , dar mai puțin legalã decît alte activitãți legale. E și motivul pentru care vorbim despre „legea antifumători“: una antifumat ar fi interzis fumatul și basta;
Știu, firește, că lupta e ca și pierdută și că sînt o mie și una de alte lupte, mai bune, de purtat. Marile schimbări ale moravurilor publice presupun invariabil că cineva trebuie să piardă sau să renunțe. Sîcîitoare și, în cele din urmă, pur și simplu ineficientă e însă atitudinea paternalist-condescendentă, „taci-cu-tata-că-ești-prost“, a celor care ne dau afară din cetate, o atitudine care exclude orice compromis cu adevărat civilizat. Ca să-l citez pe Mark Renton, celebrul dependent (de heroină) din Trainspotting, „Lumea crede că e vorba de nefericire, de disperare și de moarte și de toate celelalte rahaturi – care, sigur, nu sînt de neluat în seamă –, dar ce uită lumea e că e vorba și de plăcere. Altminteri, n-am mai face asta. Pînă la urmă, nu sîntem niște proști. Cel puțin nu sîntem chiar atît de proști“.