Poveste veche cu Balcanii și cu toate popoarele care compun acest creuzet etnico-religios; poveste veche cu Balcanii, care au influențat istoria întregii Europe, dincolo de prejudecățile și stereotipurile care au tot circulat, falsificînd și mistificînd o lume în veșnică schimbare. Cîteva cărți legate de acest areal, extrem de important, ieri ca și azi.
Andrew Baruch Wachtel este un istoric american, care a absolvit Harward în 1981 – asta ca să ne facem o impresie generală și pentru a-l situa într-o anume generație de cercetători –, apoi s-a ocupat de limbile și literaturile slave la Berkeley, California, de unde s-a ales și cu un titlu de doctor. Și-a dedicat mare parte din activitate, a făcut cercetări și a publicat studii despre Europa de Est, Balcani și Rusia. Un studiu sub titlul The Balkans in World History, 2008, Oxford Press, apare acum în straie românești, sub genericul Balcanii. O istorie despre diversitate și armonie (Editura Corint, 2016, colecția „Istorie“, coordonată, spornic, am putea spune, de Lavinia Betea, traducerea din limba engleză de Cristina Ispas, prefață de Daniel Cain, de la Institutul de Studii Est-Europene – lucidă și realistă, pe fond) și ar putea resuscita, chiar și parțial, interesul nostru pentru lumea de lîngă noi. Avem o poveste cronologică a popoarelor/statelor din Balcani, cu creșterea și descreșterea lor. Că e vorba de greci, de bizantini, de bulgari, sîrbi sau croați – fiecare au avut momentele lor de glorie – sau de albanezi, români ori turci, ultimii pătrunzînd în Balcani în 1345, iar la 1453 (29 mai: grecii și azi pun steagul lor în bernă în această zi) cuceresc Constantinopolul, schimbînd și pecetluind cursul istoriei pentru o jumătate de mileniu. Relațiile dintre diferite popoare și religii sînt contondente, secolul al XIX-lea fiind cel care va oferi semnele pentru crearea statelor naționale. Andrew Baruch Wachtel pune corect accentele și acordă importanța cuvenită prezenței evreilor în istoria Balcanilor. Lipsesc, totuși, referirile la romi, armeni și aromâni/machedoni/vlahi, și ei prezențe active în toate colțurile Balcanilor. O succintă cronologie ne ajută să parcurgem iute milenii de istorie, așa cum o listă de lecturi suplimentare ne poate trimite la alte cărți, utile eventual celor care ar dori să aprofundeze subiectul.
Vesna Goldsworthy (născută Bjelogrlic, în 1961, la Belgrad) este o scriitoare/profesoară cu origini sîrbe, absolventă de filologie, cu doctorat în literatura engleză la Londra și nu în politologie, cum e moda astăzi, ajunsă pe meleaguri britanice și stabilită la Londra prin măritișul cu un diplomat al Regatului Unit. A debutat în 1998 cu Inventing Ruritania: The Imperialism of the Imagination – tradusă și în românește, sub titlul Inventarea Ruritaniei. Imperialismul imaginației (Editura Curtea Veche, 2002, traducerea Luminița Cioroianu; ediția în engleză apărută sub egida Balkan History Programme, Amsterdam). Am găsit cartea fără s-o caut (poate de aici și expresia la barza chioară face Dumnezeu cuib), lansată și la București, unde a fost prezentă și autoarea, păcat că noul editor nu pomenește de acest detaliu, al existenței încă unei cărți în românește, informație utilă celor care se ocupă de Balcani. Să spunem că volumul din 2002 este o carte excelentă despre Balcani și identitatea balcanică, carte la fel de percutantă ca și Balcanii și balcanismul a Mariei Todorova. Excepționalul studiu al Todorovei a apărut la Editura Humanitas, care, sugerăm pe această cale, ar putea să scoată o nouă ediție. Revenind la Vesna Goldsworthy, de data asta autoarea ne oferă o carte de ficțiune, un roman, cu titlul – ce se vrea spectaculos, și chiar este un bestseller – Marele Gorsky (Editura Humanitas Fiction, 2017, traducere, din limba engleză, foarte pitorească, aș putea spune, mai ales prin niște echivalări românești neașteptat de plastice, și note de Ioana Avădani), cu trimitere directă la romanul Marele Gatsby al și mai marelui F. Scott Fitzgerald. Un roman bine ticluit, alert, cu de toate, spumos, peripatetizări printr-o Londră reală și prin viețile unor personaje fictive, într-o lume unde se învîrt bani, cum zice românul, cu lopata, o lume așa-zis „bună“, și cînd este, și cînd nu este, o lume smart&clever, glossy&charming, banii roiesc peste tot, dar nu-i pot opri pe posesorii lor să aibă sentimente, stări, emoții, draci, nervi sau pofte, ca și cei fără bani. Iar moartea își arată colții cînd nu te aștepți. Sau doar cînd vrea autorul, cel care, în text, trage toate sforile. Totul e și mai palpitant pentru una ca mine, pentru că o librărie, cărți rare și un librar devin producători de material narativ pentru fantasmele livrești ale fictivului Gorsky (în fond, un evreu rus strămutat în Londra, unde personaje reale precum Abramovici sau Berezovski fac multe jocuri), care ar vrea să recîștige sentimentele unui vechi amor din junețe. Un șarpe uroburos acest text, care se autodevoră în timp ce se produce sub ochii noștri. Istoria tumultuoasă a Balcanilor și a dramele Estului european ne aduc mai aproape de prozele lui Danilo Kiš decît de cele ale lui Scott Fitzgerald. Doar o părere. Foarte frumoasă carte! Nominalizarea ei la Bailay’s Women Prize nespunînd mare lucru despre o prozatoare care, cred eu, mai are multe de spus.
Editura Omonia este specializată în publicarea unor lucrări – literare, istorice, lingvistice, de artă etc. – ce sînt legate de Grecia și de legăturile ei seculare cu România și cultura română. Mulți autori greci de prim ordin au apărut la această prestigioasă editură, de nișă, am zice, cu zeci de titluri interesante, ce au adus în spațiul de manevră al cititorilor români excelente volume, de la Kavafis și Kazantzakis, pînă la Seferis și Yanaras. Dar nu asupra activităţii unei edituri vrem să atragem atenția, ci asupra unui simandicos album, scos cu prilejul aniverării a 25 de ani de activitate a Editurii Omonia. Volumul, editat în condiții grafice de excepție, este dedicat unei mari figuri a istoriei elene. Este vorba despre cel care are și un bust la București, în curtea Bisericii Grecești din Piața Pache Protopopescu, într-o carte care adună semnăturile unor nume cu expertiză în domeniu: Angela Bilcea, Georgeta Filitti – capitolul Rigas, între legendă și realitatea istorică spune totul despre protagonistul cărții –, Dimitrios Ap. Karambelopulos, Elena Lazăr și Horia C. Matei. Rigas Velestinlis și Țările Române (Editura Omonia, 2016, ediție bilingvă, cu un cuvînt înainte de Athanasios E. Karathanasis, profesor emerit al Universității Aristotel din Salonic, și de Nicolaos Stambulis) este un volum îngrijit și coordonat de o neobosită neoelenistă, traducătoare și editoare cu vechi stagii. Evident, despre Elena Lazăr este vorba. Partea de material inconografic, bogată, fotografii istorice, portrete de împărați și sultani, revoluționari, cărți și hărți de tot felul dau parfum acolo unde textele oferă nu doar informații, dar și culoare. Prin mijlocirea lui Rigas Velestinlis, bucureștean de pripas, care a lăsat urme și la Viena și la Constantinopol, parcurgem frumoase povești de istorie din imediata noastră apropiere. „Cel ce cugetă liber cugetă bine“ ar fi o vorbă plină de tîlc, pe care am putea s-o preluăm de la Rigas Velestinlis, om de carte, dascăl, un patriot în slujba Eladei lui dragi. Europa, Balcanii fără Grecia nu ar însemna mare lucru. Ar fi bine să nu uităm această moștenire a trecutului elen, prin care, ieri ca și azi, ieșim mereu în cîștig.
Liviu Franga, aromân la obîrșie, cel puțin după nume, este decan, in charge, al Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București. Cu un CV prestigios și bogat precum pieptul plin de decorații al mareșalilor sovietici – să menționăm, măcar în treacăt, și interesanta postură de expert evaluator în Comisia de experți permanenți nr.2 (Științe umaniste și Teologie) a Agenției Române de Asigurare a Calității Învățămîntului Superior din România (ARACIS), wow, tare de tot cu comisiile astea, care ar putea servi de-o fină proză absolventului de filologie Ioan Groșan. Dar profesorul clasicist Liviu Franga combate și în spațiul producției literare. Propriu-zise. Fiction, cum ar veni, nu doar comentarii, paranteze, note, glose și impresii diverse despre orice, care umplu nu puține cărți/volume ale unor scriitori de azi. Picasso, întrebat, într-o bună zi, cum își dă seama dacă un artist abstract are talent sau nu, răspunde sec: „Il pun să-mi deseneze o mînă!“. Liviu Franga a trecut cu brio deja această probă. A comis romane și proză scurtă, s-a aventurat inclusiv în spațiul creației dramaturgice. Un roman, Jurnal din anii 70. Agenda (Editura Tiparg, 2011), l-am apreciat cum se cuvine la vremea potrivită. Acum ni se oferă un alt volum, sună incitant, Teatru scris (Editura Eikon, 2016, cu o prefață ultraerudită a Roxanei Udale și un cuvînt înainte incitant, aparținîndu-i criticului de teatru, Doru Mareș, la care se adaugă, în coada cărții, eseul „De la text la teatru sau ultima zăpadă a iernii“, asta ca să fie musacaua – delicatesă tipic balcanică, și cu vinete, și cu cartofi – completă; eseul din finalul cărții îi aparține – nu s-ar zice! – ludicului autor clasicist cu acte în regulă). Cine și-ar fi închipuit că în domeniul în care au combătut erudiți și sobri profesori precum Alexandru Elian, Dionisie Pippidi, Aram Frenkian sau Petru Creția vom găsi și astfel de neortodoxe figuri universitare cu multiple disponibilități textuale, livrești-teoretizante, ludice, literare la urma urmelor? La urma urmelor, despre ce e vorba? Avem două texte. Unul mititel, „Ruben & Dionis“, o rescriere/adaptare după nuvela „Sărmanul Dionis“ de Mihai Eminescu, și un al doilea, mult mai lunguț, „Măgarul de aur“, traspunere dramatică după romanul omonim de Lucius Apuleius. Textura dramaturgico-epică, respectînd doar parțial textul de bază, e densă și bine articulată, precum mămăliga făcută cu cel puțin 200 de meresteie. Partea de încurcături evenimențiale, mai ales în „Măgarul de aur“, aduce un plus de bătăi de cap cititorului. Că d-aia e text, teatru-scris, ca să-și bată cititorul capul, și nu ca în sala de spectacol, unde, atunci cînd nu pricepe prea mult din replici, măcar e satisfăcut și atras de curburile elegante ale unei actrițe sau de zîmbetul oț al vreunui actor. Lăsînd gluma la o parte, mărturisesc, cu mîna pe inimă, că am citit cu gura căscată un text complex, cu dialoguri și indicații scenice (fără scenă!) de toată frumusețea, și tare mi-ar plăcea ca un regizor să încerce o în-scenare a acestor în-scenări, doar scrise deocamdată. Ar putea ieși ceva extra, pe principiul „unde dai, și unde crapă“.