Cine a omorît-o pe Szomna Grancsa (și teatrul independent)

Nu de mult, la o întîlnire despre teatrul independent și nenumăratele lui probleme sistemice, doi spectatori de seară cu seară de spectacole independente, cu totul străini de „bucătăriile“ acestora, s-au declarat cu totul uimiți: e ceva în neregulă cu independenții???? Dar e atîta efervescență, sînt atîtea spectacole!! De atunci mă tot gîndesc la asta: la paradoxul faptului că o piață nereglementată și fără standarde de calitate ori norme de protecție a lucrătorilor ei produce mult, iar cît timp produsele sînt ieftine, accesibile, iar pretențiile, limitate, toată lumea (din capătul celălalt al lanțului, „desfacerea“) e fericită. De ce ne-ar interesa că muncitoarele din fabricile de textile sînt exploatate cîtă vreme tricourile au prețuri mici și nu sînt, pînă la urmă, produse de folosință îndelungată, la care să ai așteptări de calitate și unde să cauți cu încăpățînare producători afirmați? Cam așa și cu teatrul independent, un spectacol ajunge să fie interșanjabil cu altul, consumul este instant, iar așteptările… nu tocmai ca la scena mare de la Teatrul Național. Iar nevoia de a lucra la identitatea distinctă a diverselor forme de creație de pe scena independentă, de a crea centuri de siguranță și mecanisme de autoprotecție, tot mai mare. Fiindcă unii dintre actualii producători, prin tehnica autoexploatării de tricouri artizanale au potențialul de a deveni branduri de haute couture. Comparația poate părea bizară, dar, vorba clasicilor, alta n-am avut. Iar teatrul rom are un asemenea potențial.

„Cine a omorît-o pe Szomna Grancsa?“ e titlul unui articol al lui Viorel Ilișoi din 2007, publicat, la vremea lui, în Cotidianul. Majoritatea informațiilor de context din spectacolul creat de Giuvlipen („feminism“ în romani, o companie înființată de un grup de actrițe rome) – de la bogăția revărsată la înmormîntarea Szomnei la monologul fostei diriginte a fetei – provin din acest articol,
dar una dintre performere, Zita Moldovan, a relatat ea însăși, în emisiunea de la TVR pe care o prezenta, cazul de acum un deceniu. Ce caz? Sinuciderea unei fete de 17 ani din satul Frumoasa (județul Harghita), care voia să meargă la școală – la liceu, de-a dreptul –, în timp ce familia voia s-o mărite. Toate producțiile Giuvlipen de pînă acum pun în discuție identitatea și, să le zicem frumos, provocările femeilor rome din România (a nu se rata Gadjo Dildo, un pseudocabaret… destrăbălat care chestionează cînd sfidător, cînd autoironic sexualitatea feminină romă), cu rezultate estetic variabile – căci lucrează pe teritorii neexplorate încă și o face cu actrițe niciodată pînă acum antrenate să-și exprime identitatea etnică pe scenă (da, teatrul din România are o problemă cu diversitatea, în ciuda faptului că – sau tocmai pentru că? – e multilingvistic și multietnic). Spectacolul despre viața și moartea Szomnei Grancsa nu e nici primul, nici singurul din această serie care se bazează pe surse și tehnici documentare – monospectacolul Del Duma al Mihaelei Drăgan expunea istoriile reale de viață a patru tinere rome măritate timpuriu, în timp ce La hărneală le aducea pe „scenă“ pe membrele comunității Rahova-Uranus și povestea evacuării lor. De fiecare dată, cel puțin una dintre fondatoarele Giuvlipen (Mihaela Drăgan) a negat substanța documentară a acestor întreprinderi teatrale, legînd-o de un fel de realism brut, excesiv preocupat de fidelitatea (imposibilă prin definiție) față de realitatea însăși. În ciuda stîngăciilor și parțial a dezechilibrelor ce li s-ar putea imputa spectacolelor lor, actrițele din Giuvlipen sînt în primul rînd preocupate de un limbaj artistic propriu, cu identitate culturală precisă. Impreciziile pomenite probabil exact din acest aspect și provin – din dimensiunea de încercare și tatonare, a unui teatru identitar (rom și feminist) în care acest aspect nu se limitează la inventarul tematic și de subiecte, ci și la forma artistică pe care o iau ele.

Cine a omorît-o pe Szomna Grancsa? folosește o abordare, un device narativ, pe care autorii spectacolului o revendică drept inspirată de Rashomon (filmul lui Kurosawa mai mult decît povestirea pe care se bazează) – așa-numitul „efect Rashomon“: același eveniment (în cazul de față, eforturile Szomnei de a-și continua educația și ulterioara ei sinucidere) e relatat succesiv și potențial contradictoriu de o serie de participanți și martori distincți (în cazul nostru, două vecine, tatăl Szomnei, diriginta, preotul…). Fiecare dintre aceștia – jucați, într-un amestec de gen, vîrstă și etnie, de Mihaela Drăgan, Zita Moldovan și Liana Ceterchi – reprezintă ceea ce în teoria literară se numește un narator necreditabil (mai puțin explicit atașat sau atașabil „efectului Rashomon“, și Tipografic Majuscul folosea o succesiune de naratori necreditabili în reconstituirea cazului Mugur Călinescu). „Avantajul“ unui asemenea device e acela că înlătură tentația tranșării de vinovății și îndreptățiri și transformă ceea ce ar putea constitui o situație excepțională, individuală, într-o istorie comunitară – și asta e și ceea ce se petrece în Cine a omorît-o pe Szomna Grancsa?. La întrebarea din titlu nu există un răspuns. Succesiunea martorilor începe cu două sătence (jucate de Mihaela Drăgan și Zita Moldovan), dintre care una are ceva de ascuns despre ziua sinuciderii Szomnei (unul dintre cei doi factori de suspans ce se vor rostogoli pînă în final; cel de-al doilea este mereu pomenitul, niciodată citatul mesaj lăsat de tînără pe peretele șurii unde și-a luat viața), împreună – un fel de Caron bicefal acompaniind moartea fetei. Continuă apoi cu chestionarea lor de către judecătorul (jucat de Liana Ceterchi) desemnat să tranșeze dacă sinuciderea chiar a fost sinucidere, cu preotul care trece în revistă ajutorarea Szomnei și șantajele (cu alocația) la adresa părinților ca s-o lase la școală, cu povești frisonante despre cum trebuia păzită fata, de la nouă ani încolo, să nu cumva să tînjească vreun băiat la ea, o repetiție a discursului – profund ambiguu – al dirigintei pentru înmormîntare și declarații ale șefului comunității și ale părinților. Totul, acompaniat de muzica live de atmosferă a Elenei Albu, care comentează, în fapt, ceea ce se întîmplă pe scenă.

Logica distribuției o plasează de regulă pe Liana Ceterchi în rolurile personajelor de autoritate, aparent marcate (prin felul în care vorbesc, în primul rînd) ca fiind non-romi. Personajele Mihaelei Drăgan și Zitei Moldovan le permit să se joace cu expectațiile sociale și etnice și să taxeze/demonteze astfel de stereotipuri prin pura dozare a partiturilor (un personaj se „apără“ de presupunerea că ar fi rom și se disociază de comunitate, dînd chiar lecții educaționale, doar pentru a-și mărturisi ulterior analfabetismul). Astfel, identitățile sociale se construiesc la limita între delimitarea de celălalt, stereotipiile sociale și asumarea apartenenței – reflectînd într-o oglindă la scara întregii comunități problemele cu care Szomna însăși a avut a se confrunta și în fața cărora s-a declarat învinsă.

Singurul element de decor (dacă excludem pereții din dotarea sălii) al spectacolului este o bancă multifuncțională, a cărei construcție îi permite să funcționeze ca bancă, scaun sau confesional. Costumele sînt, de fapt, unele negre, neutre semantic, peste care se grefează detalii ce plasează social și funcțional personajul – șorțuri și basmale colorate, pentru sătence și mama Szomnei, gulerul alb al judecătorului, anteriul preotului, cămașa sărmană a tatălui, pălăria de gabor, sacoul și eșarfa „cu ștaif“ ale șefului comunității – ceea ce trimite cu gîndul, dincolo de „efectul Rashomon“, la tehnici brechtiene (suprapuse dialecticii de alcătuire a întregului spectacol). Asta, deși știm cu toții că în spate stă precaritatea de resurse de pe scena independentă și că, dincolo de creativitatea generată, la o primă impresie, acest spectacol nu ar fi avut decît de cîștigat din „întinderea aripilor“ peste inevitabilul minimalism.

Mai puțin condamnat la bejenie decît celelalte producții Giuvlipen, Cine a omorît-o pe Szomna Grancsa? se joacă, cel puțin în următoarele luni, la Macaz Bar Teatru Coop din București.