Cum ne raportăm la violență

O casă mare, scumpă, o femeie la vîrsta a treia – dar care se ţine bine – întinsă pe jos. Isabelle Huppert, fără să spună nimic, fără mari traume în urma unui viol fulgerător, curăţă cioburile produse în urma contactului cu intrusul, se dezbracă, îşi aruncă hainele la gunoi, face o baie. Apoi dă un telefon. Lucrurile par să reintre în normal. O vizitează un băiat tînăr – posibilă rudă, încă nu ştim – şi o întreabă de unde are vînătaia la ochi. A căzut cu bicicleta, vine răspunsul scurt, asumat ca atare. O falsă realitate. Pe măsură ce acţiunea avansează, această femeie de succes, Michèle Leblanc, nu pare prea marcată de eveniment. Aruncă o vorbă cîtorva apropiaţi, cum că a fost atacată. Preferă să țină totul în termeni vagi. Are o carieră și o viață în față. Nu vrea să o atingă asemenea nimicuri.

Un fapt neglijabil?

Elle începe tocmai cu acest viol, pentru ca regizorul Paul Verhoeven să îl ducă în derizoriu şi să poată lucra mai apoi cu el. Să poată construi în jurul lui. Pentru că îl duce în derizoriu, dar fără să îl golească de importanță sau de sens. Întîmplarea își va juca partea în poveste. Prin această plasare incipientă, îl seacă însă de mister sau, în orice caz, de o formă de așteptare. Actul în sine nu mai reprezintă o taină. E bagatelizat. Nu violul ajunge să conteze în expectanțele noastre, din moment ce deja s-a consumat. Ci felul în care protagonista îl asumă, îl acceptă sau nu. Oare cum va trăi cu el? Va dori să se exteriorizeze sau îl va interioriza? Este un viol scurt şi fără mari urmări fizice – așa că poate fi mascat. Iată, Michèle spune, din secunda unu, am căzut cu bicicleta. Își creează, deci, o realitate alternativă. Una mai comodă. Și atitudinea ei ulterioară ne face să credem că a trecut ușor peste moment. Că își poate controla emoțiile, starea sufletească – sau, cel puțin, le poate masca foarte bine.

Verhoeven nu numai că banalizează violul. Îl incorporează într-o anumită rutină, în activitatea zilnică – se va repeta. Evident, o rutină întoarsă cu susul în jos, în cadrul unui context nebunesc, grotesc, unde regulile nu mai sînt respectate pentru că au devenit plicticoase, unde lumea are banii, timpul liber, deci resursele, pentru a căuta senzaţii tari, pentru a le accepta ca atare. Acest high life ține să experimenteze activităţi ieşite din comun, preferabil interzise sau oricum reprobabile. Ele sînt derulate într-o societate care totuşi judecă, care pedepseşte într-un fel sau altul lipsa de etică, derapajele. E o lume fals liberă, unde într-adevăr poţi face cam orice, dar repercusiuni există. Ele funcționeză întru excluziune. Una mascată, indirectă. Stigmatizantă.

Genul cinematografic din care îşi trage reperele Verhoeven este în mod cert thrillerul psihologic. Acel tip de thriller în care nu contează atît sperietura imediată, cît şi aceea de lungă durată. O sperietură la care te gîndeşti, asupra căreia reflectezi mai mult timp. Care te urmărește prin intensitatea decantată în timp, și nu prin artificii specifice horrorului, care lucrează cu reacții primare, imediate. Verhoeven operează cu un cinema mai nuan­țat, mai fin și mai orientat spre urmarea unui eveniment dramatic, care se transformă pe nesimțite într-unul tragic. Pe olandez îl interesează nu atît momentul terifiant (pe care îl construiește însă bine, la care este atent, nu îl expediază), cît repercusiunile lui în psihologia protagonistei și a apropiaților ei.

Prietenii lui Michčle sînt chiar mai îngrijorați decît ea. Încearcă să o ajute. Stau de pază. Ea își vede liniștită de treburi. Are și un amant, dă petreceri, muncește. Din afară, pare viața ideală.

Societatea în care se învîrte, relaxată, libertină, dezinhibată, face din acest viol un lucru neglijabil. Preocuparea lui Michèle nu e să-şi pedepsească violatorul, ci să îl cunoască. Să afle de ce a atacat-o, cărui lucru îi datorează acest incident.

Franța bogată, Iranul profund, o singură fărădelege

În contrast, un acelaşi tip de eveniment – o altă agresiune fizică – este văzut în filmul lui Farhadi, Forushande, drept ceva reprobabil, nu doar pentru violator, ci şi pentru persoana violată. Incidentului i se acordă mult mai multă importanţă şi greutate.

Franța bogată și Iranul profund. Sînt două societăţi care privesc diferit aceeaşi fărădelege. Sînt două atitudini care construiesc, inevitabil, două receptări, două parcursuri, două puncte separate de interes.

În societatea unde se trăieşte mai bine (sau, în orice caz, mai îndestulător, mai aşezat), lucrurile delicate pot fi depăşite mai uşor. În societatea mai înrădăcinată în propriile tradiţii şi neajunsuri, nemulţumirile capătă dimensiunea unor tragedii, a unor ches­tiuni de viaţă şi de moarte. Oamenii sînt mai puţin predispuşi să ierte, să treacă peste. Au mai multe tabuuri, mai multe fobii, mai multe lucruri pe care nu vor să le ierte. Fac din orice o chestiune de onoare, de viaţă şi de moarte. Atitudinea lor îndîrjită se transferă şi spre societatea gregar‑crudă în care trăiesc. Aflată în contrast cu această parte a Franţei unde lucrurile sînt subapreciate, pînă într-acolo încît dezinteresul şi lejeritatea oamenilor construiesc cadrul unor tragedii.

Cel puţin această senzaţie o oferă Verhoeven, de o parte, şi Farhadi, de cealaltă.

Cu toate că în ambele filme violatorul este pedepsit, acest fapt se produce diferit. Dacă în Elle joaca devine serioasă în momentul cînd se merge prea departe (şi scapă de sub un control totuşi fragil), în Forushande, gravitatea situaţiei este supralicitată de soţul victimei pînă într-acolo încît vedem că nu poate trăi fără să se răzbune. Lucrurile sînt din ce în ce mai serioase, tot mai resentimentare.

Rezultatul e acelaşi. Abordarea diferă. Privim două lumi, prezentate împreună în cadrul competiţiei principale de la Cannes 2016. Le privim indecişi. Verhoeven e mai degajat, construieşte o alegorie. Farhadi vrea cu orice preţ să îşi spună oful, să fie realist pînă la paroxism. Nu ştim încotro ar trebui să o luăm. Cumpănim puţin. Oare noi în ce lume (am dori să) trăim?