Sebastian A. Corn este unul dintre cei patru scriitori care definesc fantastica românească după al doilea război mondial – alături de Vladimir Colin, Camil Baciu și Ștefan Bănulescu – dacă (l)i se prevesc scrierile într-o simultaneitate generică, într-o tipologie critică eliberată de judecata succesiunilor istorice și durata criteriilor extra-literare. Mai simplu spus: literatura lui Corn este una dintre cele patru pe care trebuie să le alegem pentru a acoperi optim întregul spectru al fantasticului, de la science fiction la fantasy și horror cu toate subgenurile lor și hibrizii semnificativi, într-un exercițiu de reprezentare/comparare cu literatura de gen mondială. Și mai simplu spus, dacă m-ar pune cineva să aleg cel mai mic număr posibil de cărți care să permită supraviețuirea și descrierea coerentă a fantasticii noastre, i-aș alege pe cei patru. Adică, într-un exod: ăștia patru, acum!
Scrierile lui Sebastian A. Corn și-au cîștigat locul între „tipurile fundamentale“ ocupînd sectoarele sub-genurilor hard-science, cyberpunk și pe acela care, în „total-stream“-ul postmodernist, formulează noile probleme (fără să le rezolve altfel decît estetic) ale eului, realității și limbajului, sector căruia nu i se poate pune o etichetă (dar din care fac parte cărți ca Solenoid-ul lui Mircea Cărtărescu și Derapajul-ul lui Ion Manolescu, lîngă care Corn a adus Ne vom întoarce în Muribecca) fiindcă, nu-i așa?, vorbim de „literatură înaltă“ deja.
Cu Eucronoza și alte nuvele (Millennium, Satu Mare, 2017), Sebastian A. Corn face un gest de prietenie către emblematica și oximoronic marginala editură sătmăreană, asigurîndu-se că nuvelele sale, reunite într-un volum substanțial, capătă din start un statut bibliofil. Acest lucru este urmarea logică nu numai a loialității de grup, a nostalgiei nouăzeciste, ci face parte din mesajul estetic al volumului, majoritatea prozelor fiind evadări, căutări, urmăriri și, în cele din urmă sosiri în locuri luminoase și pline de (o anumită) pace ale personajelor lui Corn – cu care, în jocul niciodată ratat al divertismenului de calitate, cititorul se identifică foarte ușor. Dăcă ultimele două treimi ale volumului conțin micro-romanele/novella (sau nuvelele „robuste“) Skipper de interzonă și Adrenergic!, despre care am mai scris cu varii ocazii, marea răsplată pentru cititorul Eucronozei sunt cele trei părți ale ciclului omonim – acestea nu au mai văzut lumina tiparului din 1994, cînd variantele originale au apărut în săptămînalul de pioasă aducere aminte, „Jurnalul SF“.
Timp probabil între Tasmania și Ultima Thule arată un personaj, Saskut, care, prin simpla parcurgere a drumului către baia din apartamentul său poate distruge existența unei lumi paralele, imaginare sau nu, de unde provine și iubita sa. Simultaneitatea și evanescența ei este, pentru mine, subiectul poveștii, cu argumente în combinatorica transistorică a numelor și evenimentelor uzitată de autor:
„De fapt, în anul acela, Saskut nu aflase încă. Nu era sigur decît de un număr restrîns de lucruri:
• expediţia feniciană trimisă de faraonul Nechao, cu trei ani mai înainte, înconjurase într-adevăr Africa şi revenise la Luxor dinspre Răsărit,
• Marco Polo se întorsese dintr-o lungă călătorie în care descoperise nişte bizari indivizi de culoare galbenă, cu ochii bridaţi (ca hunii) şi care, spre deosebire de huni, aveau o civilizaţie şi nu stăteau toată ziua călare. Lumea zicea că Marco Polo minte cu neruşinare, dar Saskut era înclinat să-l creadă,
• Fulton inventase submarinul, dar Napoleon îi refuzase (cu politeţe) oferta de producţie pe scară largă,
• Stephenson descoperise locomotiva. (Sau scrisese „Comoara din Insulă”? – erau prea mulţi Stephensoni.)“ (pp. 12-13)
În Pasaj către Arhanghelsk: O evanghelie răsturnată, Corn duce o anti-Fecioară-cu-Pruncul într-o evadare/răscumpărare mijlocită de formula avangardistă în cod cyberpunk (p. 56): „(…)Acordate la frecvenţa lor şi în contratimp, a raţionat Mellissa, ştiind că, de fapt, concretizează în mental înregistrarea realităţii (ratate!) pe care o reflecta Sybill prin circuitul:
transductori
ace – – hyperraff
Mellissa“
Pentru ca, în Derviși în America de sticlă să producă un haos al cărților sfinte, să-i spunem anti-borgesian, dacă tot am mai folosit prefixul acesta, totul pentru o ordine de găsit prin textul său propriu, în doar 4000 de ani de timp ficțional: „‹‹Upanishad… Talmud… Biblia… Coran…››
Putea să înceapă Ordinea prin ele.“ (p.118)
Cele trei nuvele regăsite pentru două noi generații de cititori îndeplinesc volumului Eucronoza misiunea recuperatoare asumată. Fără stridențele din media electronică de azi, Sebastian A. Corn marchează un punct decisiv pentru memoria noastră literară. Iar această cronică se încheie atît de brusc pentru că despre (textele lui) Corn se scriu cărți, într-adevăr.