Lumea în două zile (fragment)

Dar Antipa, continuă Felicia, zău că ar trebui să ieși, poate nu mai ești atît de bolnav, trebuie să vezi, de la fereastră e un fleac totul, să vezi acolo, ochii ei cercetîndu‑l cu atenție, mîinile ei agățînd paltonul în cuier, atingînd din întîmplare gulerul hainei lui și nările apropiindu‑se, tot din întîmplare, mirosind aerul proaspăt și umed păstrat încă în blana animalului mort și apoi ochii ei care nu‑l mai văd pe Antipa și fața ei resemnată și îndărătnică și glasul ei repetînd cu disperare, gura apărîndu‑se cu un zîmbet, ar trebui să ieși, Antipa, te vei simți bine, ar trebui, înțelegi, îmbracă‑te și du‑te sau ieși numai în cămașă, ar trebui, și Antipa cum o priveș­te nemișcat, inexpresiv și, treptat, așa cum începi să vezi în întuneric după ce lumina s‑a stins brusc, fața ei schimbîndu‑se, un aer viclean și hotărît. Şi glasul, care răgușise și se stingea, acum este cald și odihnitor, cum pe frunza unei buruieni întunecate ar urca o insectă luminoasă. Poate vei ieși, Antipa! Merită! Dar pînă una‑alta scoate‑mi pardesiul din dulap, eu cobor, mai am de luat niște făină, ulei, sînt portocale, repede pînă nu s‑au terminat, am văzut și pește, dar mor […]