Paul Celan: „acasă“ în incomoda limbă a ucigașului

Limba germană poate substantiviza orice: adverbe, adjective, verbe – fie la infinitiv, fie la participiu prezent sau trecut –, pronume interogative, dar și interjecții, chiar și conjuncții și, dacă ține morțiș să se livreze unei filozofii în maniera Heidegger, pînă și prepoziții. Limba română nu-și poate permite întotdeauna acest lux, în principal din cauza articolului hotărît postpus, iar titlul ales de Andrei Corbea-Hoișie pentru volumul său, recent apărut la editura germană Rimbaud, conține o astfel de locuțiune adverbială substantivizată, imposibil de redat în română altfel decît printr-o licență poetică (cf. nichitastănescianul „acasa mea“): e vorba de Paul Celan și incomodul său „acasă“. Deja din titlu sîntem preveniți asupra problematicii extrem de complexe, reductibilă la întrebarea fundamentală: unde se simte un poet cu adevărat acasă? Și deja ezitarea limbii române – între un „acasă“ înțeles ca loc și un „acasă“ înțeles ca familie sau comunitate – face înțelegerea problematicii și mai anevoioasă. Cel mai plauzibil, fascinația lui Celan pentru Heidegger se nutrea tocmai din sentimentul că ar fi putut spune și el, ca și filozoful, că „limba este casa ființei“. Și tocmai această regăsire în spirit îi dădea fiori lui Celan, știind el prea bine că același filozof care a formulat […]