O Franță în mișcare

Alegerile prezidențiale franceze din 7 mai 2017 au fost, parcă mai mult decît oricînd pe parcursul celor aproape șase decenii ale Republicii a V-a, subiect de îngrijorare internațională. Prezentate lumii întregi ca alegerile sfîrșitului unei lumi – în orice caz, al lumii liberale! –, prezidențialele franceze trebuiau să confirme sau să infirme tendința iliberală care părea să cuprindă lumea după Brexit și alegerea lui Donald Trump ca președinte al SUA. Părea că opoziția mitologică dintre Bine și Rău nu fusese niciodată după cel de-Al Doilea Război Mondial mai actuală decît acum. Va mai fi Franța o democrație liberală sau va trece sub conducerea urmașilor politici ai regimului colaboraționisto-fascist al mareșalului Pétain? Deși orice analiză rațională permitea să se anticipeze, și aceasta încă înaintea primului tur de scrutin, că victoria Franței în mișcare (En marche) reprezentată de Emmanuel Macron este certă, suspansul a fost menținut. Poate și pentru ca proba vigorii democrației liberale să fie cu atît mai puternică.

Rezultatele au confirmat predicțiile: cu 66,1%, Macron a devenit unul dintre cei mai votați președinți din 1965 încoace, de cînd președintele Franței este ales prin vot direct. În ceea ce privește propor­ția voturilor obținute, cifrele sînt clare: în 2012, François Hollande obținea 51,6%, în 2007, Nicolas Sarkozy, 53%. De fapt, nici un alt președinte al Republicii a V-a nu a obținut, cu excepția lui Jacques Chirac în 2002, un scor atît de mare la al doilea tur al alegerilor prezidențiale. Iar în 2002, Chirac obținea 82% dintre voturi într-o situație particulară. Contra tatălui Marinei Le Pen, Jean-Marie Le Pen, mobilizînd așa-zisul „front republican împotriva extremei drepte“. Și în cifre absolute, victoria lui Macron a fost categorică: 20.753.797 de voturi în 2017, față de 18.000.668 în 2012, 18.983.138 în 2007, 15.763.027 în 1995 (Chirac), 16.704.279 în 1988 (Mitterrand), 15.708.262 în 1981 (Mitterrand), 13.396.203 în 1974 (Giscard-d’Estaing), 11.067.371 în 1969 sau 13.083.699 în 1965 (de Gaulle). Iar în 2002, în condițiile speciale ale votului republican, Chirac obținea 25.537.956 de voturi. Pe de altă parte, la primul tur în 2002, Chirac obținea 5.665.855 de voturi, pe cînd Macron, în 2017, 8.656.346 de voturi. Cu toate aceste evidențe, poziția sa prezidențială este prezentată ca fiind mai slabă decît a altor președinți, poate și pentru că nu are un partid politic a cărui for­ță să fi fost consfințită în alegeri. De aceea mulți apreciază că Macron nu va avea o majoritate prezidențială cu care să guverneze după alegerile parlamentare ce vor avea loc pe 11 și 18 iunie. Pe de altă parte, efectul de amplificare mecanică a majorității prezidențiale a fost deja verificat în alte alegeri, inclusiv în cele din 2002, cînd Chirac a demantelat partidele dreptei și a format Uniunea pentru o Majoritate Prezidențială (UMP, devenit, din 2015, Republicanii). Iar Republica în mișcare (La république en marche), cum și-a schimbat deja numele mișcarea lui Macron, este deja pe primul loc în sondajele de opinie, cu 24% din intențiile de vot, față de 22% republicanii, 21% Frontul Național (FN), 14% Franța Nesupusă (France insoumise a lui Jean-Luc Mélanchon) sau 9% socialiș­tii. Iar sistemul electoral francez pentru alegerile legislative, numit majoritar absolut sau în două tururi de scrutin, are particularitățile sale, care contribuie la crearea majorității prezidențiale. Astfel, nici un candidat nu poate fi declarat cîștigător din primul tur dacă nu a primit cel puțin jumătate plus unu dintre voturile exprimate, dar nu mai puțin de 25% din totalul alegătorilor înscriși în circumscripție, iar în turul al doilea se califică toți candidații care au obținut voturi egale cu 12,5% din totalul alegătorilor înscriși sau, dacă nici un candidat nu atinge acest prag, se face balotaj între primii doi clasați. La al doilea tur de scrutin, este declarat cîștigător cel care a obținut cel mai mare număr de voturi. Acest sistem electoral favorizează partidul aflat pe primul loc în sondaje și a împiedicat, cel puțin pînă acum, intrarea reprezentanților FN în Adunarea Națională, chiar și atunci cînd obțineau 12% sau chiar 15% din voturi. În 2012, spre exemplu, FN, cu 13,6% dintre voturi în primul tur, nu a obținut decît doi deputați.

Privind retrospectiv, campania pentru al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale din acest an a Marinei Le Pen nu a vizat cîștigarea alegerilor prezidențiale, ci înrădăcinarea partidului său pentru a aborda cu șanse alegerile parlamentare din iunie. Așa se explică utilizarea mesajelor extremiste și a violenței de limbaj, care au îndepărtat eventualul electorat centrist, fără de care victoria în alegeri este imposibilă. În schimb, Marine Le Pen a urmărit prin această tactică electorală să-și fidelizeze un electorat care să permită instituționalizarea partidului. S-ar părea însă că încercarea de consolidare a poziției electorale a FN nu a reușit, Marine Le Pen obținînd victoria în doar două din cele 101 departamente ale Franței la al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale: or, acesta poate fi un indicator al intenției de vot pentru al doilea tur la alegerile parlamentare.

Dincolo însă de aceste calcule, ceea ce contează după alegerile prezidențiale din 7 mai este întărirea, cel puțin pentru moment, a capacității Europei de a se relansa și a se reinventa într-o lume dominată de adversarii săi. Macron a dovedit curajul și determinarea de a face campanie sub steagul Uniunii Europene într-un moment în care cei mai mulți politicieni preferă să fie măcar puțin eurosceptici. Și dacă victoria sa nu înseamnă că Europa s-a restabilit sau că Viktor Orbán, Jaroslaw Kaczyński sau Miloš Zeman sînt în degringoladă, aceasta poate contribui la (re)lansarea Europei. Cu condiția, obligatorie, să aibă și aliați!