Urbanioare. Offline

– Credeam că nu mai ajungeți, răsuflă ușurată doamna de la ghișeu. Mă și gîndeam să anulez rezervarea. – Dar așa am stabilit cu colega dumneavoastră: să vin mai tîrziu, pentru că n-are rost să stau 40 de minute în gară. – La București, da? – Sigur că da. Trenul vine de departe, din nord-vest. Îl iau din Brașov de multă vreme. Cu ani în urmă, a încetat să mai ajungă la ora trecută nesmintit în Mersul trenurilor, 20 și 18 minute. Călătorii hîrșiți știu, regionala CFR știe, vînzătorii ambulanți de ziare-reviste-integrame-sudoku știu. Toată lumea apare cu puțin înainte de 21, privindu-i cu îngăduință și cu un strop de milă pe turiștii ocazionali: am pățit-o și noi, las’ că trece! Un bilet rezervat telefonic trebuie ridicat cu o jumătate de oră înainte, așa că primul apel (în cazul celor care s-au fript deja) e urmat de un al doilea: cît e întîrzierea de azi? La ghișeu, discuția cu aer beckettian continuă în sunetul tastelor, amîndoi sîntem politicos-distanți, imprimanta aruncă leneș două bucăți de carton (biletul+rezervarea). Doamna deschide un catastif cît cel al Sfintului Petru de gros, completează vreo trei-patru rubrici, minutele se scurg lent, ardelenește. – La linia 3. Vine […]