Vernacular. Limbajul traumei

„Vocea ei se face carne/ & o vedem desfăcîndu-se/ în cuvinte, o floare sîngerîndă/ căreia nimeni nu-i ştie adevăratul nume.“ Hanoi Hannah   De ce dorim să auzim Vocea poetului/poetei? De ce (re)citim apoi, noi înșine, poezia, cu inflexiunile Vocii lui/ei? Așa cum mirosul îți amintește sau vorbește, poate cel mai acut, de intimitatea ta cu o ființă sau cu un loc, tot așa Vocea – la fel de intangibilă, de imaterială și totodată de senzorială – te pune în rezonanță cu intimitatea unui limbaj sufletesc. Regăsești un miros, o voce – regăsești, brusc, senzorialitatea unei realități. Sînt voci care neliniștesc, voci care țipă, voci care sugrumă, voci care seduc, voci care plictisesc, voci care zgîrie, voci care liniștesc. Voci care vibrează și voci care dansează. Voci stridente sau voci care te leagănă. Yusef Komunyakaa. Un mare poet american contemporan, în traducerea excepțională a lui Caius Dobrescu. Neon Vernacular, antologia publicată la Editura Tracus Arte, a fost lansată recent la București, în prezența autorului. În cazul lui Komunyakaa, a-l asculta citindu-și sau recitîndu-și poezia e acea experiență nemijlocită, corporală, acea întîlnire cu Vocea – sau vocile – care i-au dat naștere, cu ceva imponderabil și totuși material, care se comunică […]