Debutat în 2011 cu volumul de versuri Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit, poetul Andrei Dósa (n. 1985) a mai publicat volumele American Experience (2013), Nada (2015) şi – de curînd – volumul adevăratul băiat de aur (Casa de Editură „Max Blecher“, 2017). Impus de volumul de debut ca una dintre vocile de prim-plan ale poeziei noastre tinere (o voce deja confirmată), Andrei Dósa propune un discurs poetic racordat la noile tehnologii şi medii de comunicare. Absolvent al masteratului de scriere creatoare de la Facultatea de Litere din Braşov (unde l-a avut profesor pe Alexandru Muşina), Andrei Dósa – în special în poemele mai vechi – continuă întrucîtva poezia optzecistă, în discursivitatea şi în cotidianismul ei. Dar peste acest strat – care are toate datele schimbate, evident, fiindcă acest cotidian s-a transformat radical, şi abia acum tinerii se confruntă, dezabuzaţi deja, cu o lume globalizată (la care optzeciştii doar visau) – se aşază, pe de o parte, o (auto)ironie „dezvrăjită“ specifică, iar pe de altă parte, în mod paradoxal, unele deschideri/trimiteri la transcendenţă (ce erau vizibile din volumul de debut, din sonorităţile biblice ale titlului volumului). adevăratul băiat de aur se înscrie pe aceeaşi traiectorie, cu diferenţa că – mai ales în „Chef ieftin“, prima dintre cele trei secţiuni – practică un discurs poetic mai nervos şi mai muzical, mai ritmat şi mai colorat, disco, grunge, electro, tehno ş.a.m.d., o poezie prin excelenţă a tînărului de azi, poezia tînărului cu căştile pe urechi. În fond, limbajul poetic e cel dintîi care se racordează – cu o nervozitate greu de egalat – la ritmurile cele mai avansate ale vieţii contemporane – la muzică, tehnologie, internet şi realitatea virtuală.
Volumul adevăratul băiat de aur – cu cele trei secţiuni ale sale, „Chef ieftin“, „Unité d’habitation“ şi „Ultima speţă“ (primele două fiind şi cele mai bune) – conţine ironie şi bravadă (a se vedea chiar titlul), dar şi o doză de amărăciune (care e nouă la Andrei Dósa) şi de deziluzie socială. Nouă este şi această raportare la ceilalţi, la spaţiul – mai bine zis teatrul – social, dar şi la narcisismul întreţinut de mediile virtuale astăzi. Iată, de pildă, poemul ridicol şi frumos, din care e extrasă sintagma ce dă titlul volumului: „am folosit atît de multă disciplină în comunitate/ pentru dorinţă pentru climaxul stării de bine/ mi-am biciuit trupul am sacrificat/ toate resursele pe dopamină// liber acum cînd nu mă vede nimeni/ îmi percep gesturile ca fiind teatrale// în general prietene/ ne perpelim de plăcere cînd primim apreciere/ cînd aleg să te tratez/ ca pe adevăratul băiat de aur/ mă autosugestionez pe fericire şi atunci/ tremură o lacrimă în colţul ochiului// atleţi cu medalii ciorchine la gît/ aliniaţi la linia de start/ şi toţi jurnaliştii entuziaşti/ we go home and we write about ourselves// e şi ridicol e şi frumos/ muşchii faciali contorsionaţi/ rîsul reflectat în termopane fumurii/ atît de gregar atît de barbar// e şi ridicol e şi frumos/ e o catastrofă media“. În poemul gaff din aceeaşi secţiune, întîlnim din nou aceeaşi raportare nu (numai) la sine (vezi „zădărnicia mea“), ci (şi) la ceilalţi, la „voi“ (prieteni, lumea socială), iar această relaţie socială se realizează după tipicul unui ritual religios dezvrăjit, eşuat: „ies pe uşă îmi iau la revedere/ trec prietenia prin testul dezagregării/ rămîn cîteva imagini/ vorbe şi voci rupte din context// o lume în care am prosperat/ am ridicat ritualuri/ şi nu l-am înţeles pe zeul care ne veghea/ cu toate că-i imitam gesturile/ harul şi lumina erau una/ scăldat în lumina verii îi imitam gesturile/ zeul nu s-a supărat/ rîsul şi harul şi lumina erau una// au fost experienţe în deşert/ dar acum mă întorc la voi/ să punem la cale planul detaliat“. E aceasta, probabil, un fel de probă a maturizării, care implică inserţia în social, însoţită de deziluzie, dezamăgire, dar şi, în cele din urmă, de un pragmatism cinic, sau invers, de un cinism pragmatic („dar acum mă întorc la voi/ să punem la cale planul detaliat“). De mască şi „gesturi teatrale“ (în poemul ridicol şi frumos). Revolta interioară se produce, totuşi, împotriva „sinelui practic“, a „sinelui mercantil“: „Călătorie spre iritarea profundă/ faţă de sinele practic cel care face şi drege/[…]// Iritare profundă faţă de sinele mercantil/ şi suportul de plastic faţă de plăci/ şi profile de policarbonat fosele septice/ Căci al tău este dedemanul şantierul/ şi munţii de moloz Amin“, scrie poetul în Dog interface, din secţiunea de mijloc, „Unité d’habitation“. Iată din nou o aluzie – răstălmăcită – la limbajul religios (altundeva e vorba de o „mîntuire“ „de mîntuială“), pentru a descrie un consumerism fără perspectivă şi o aglomerare urbană de cartier, în perpetuu „şantier“. Întreagă această secţiune, intitulată ironic „Unité d’habitation“, exprimă dezolarea vieţii de cartier uniform şi rutina cotidiană din „structura zilei“ (v. poemul omonim), în versuri ample, fluorescente, cu note cărtăresciene (vezi bead art. munca e brăţară de aur sau Dog interface), sau mai concentrate, sincopate, cu accente… bacoviene (ultimul Bacovia, în poemul cartierul măştilor sparte). Între textele secţiunii, un mic şi splendid poem vizual (lunar), fantastic şi fantasmagoric, ca de sfîrşit de lume, intitulat alegoric: „persoane purtînd şepci/ rearanjează mesele noaptea/ aşază flori exotice în mijlocul lor/ fortăreţe de sticlă şi inox/ metereze din şerveţele// rearanjează mesele/ închid uşile/ şi dispar// iluminatul public inundă spaţiul/ alimentaţiei publice/ nici o prezenţă biologică/ pînă departe/ vopseaua albă a locurilor de parcare“. Poem urmat de psihohidrografie – un alt poem remarcabil, foarte intens, care face trecerea de la tinereţe către maturitate, de la „energia începutului” la „nebunia […] calculată, rece“, la pragmatismul cinic a ceea ce înseamnă, probabil, maturizarea. Îl redau în întregime: „zilele alea lungi, primele/ cu energia lor asemănătoare curentului/ apelor de la munte/ pe sub gheaţa subţiată// ce ar mai putea diminua energia începutului/ în scînteierea de neon şi sticlă/ a marilor oraşe?// ea difuzează pe la margini/ şi se scurge în păienjenişul hidrografic// e tinereţea asta de care tragem/ să dea randament maxim/ în nebunia noastră calculată, rece“.
Citadinism blazat, spleen postmodern, poezie ritmată muzical, performată, cluburi, baruri, party-uri, medii virtuale, deziluzie, cinism social sînt tot atîtea ingrediente mixate cu dexteritate de Andrei Dósa. Poemele din volum „restabilesc un flux decent între mine şi lume“ (ignis fatuus), introducînd o componentă socială şi una religios-transcendentă, o mişcare continuă pe axele interior („sine“, identitate)-exterior (social)-virtual-transcendent. La nivel lingvistic, ţin să notez recuperarea insolită a unor vocabule nelipsite de risc poetic, precum „suflet“, „duhuri“ sau chiar „dumnezeu“. Volumul e dominat de tonalităţi care merg de la autoironie şi ironie socială la un soi de tristeţe amară şi de însingurare, dar nota aparte e dată de aceste trimiteri la religios şi transcendent, într-un context cît se poate de contemporan, de postmodern, al lumii (europene, occidentale) fracturate de astăzi: „uneori mi-e uşor să vorbesc/ cu dumnezeu/ pentru că amîndoi sîntem/ incoerenţi/ pentru că amîndoi sîntem/ occidentali“. adevăratul băiat de aur e un volum bun, cu unele inegalităţi, dar şi cu vîrfuri de intensitate, în care nu pot să nu remarc un evident proces de maturizare a poetului, în relaţia cu sine şi cu lumea.
Andrei DóSA
adevăratul băiat de aur
Casa de Editură „Max Blecher“,
Bistriţa, 2017, 82 p.