Deși, pe față, critică media, în special televiziunea, pentru falsele ei informații, care sînt, de fapt, „cuvinte de ordine“, Deleuze, pozitiv și creativ, nu se dă bătut, adică nu se retrage în resentimentul unui complex de superioritate reactiv, obișnuit să privească orice prezent de sus, ca pe o decădere. Deleuze acceptă, tacit, provocarea, adică deplasarea sociologică de suport dintre Academie spre Media, iar în cadrul sistemului media, dinspre presa scrisă spre presa video, el de multă vreme visînd și profesînd teoretic exigența unei de-scripturalizări a actului filozofic nu numai, tradițional, prin oralitate pedagogică, ci și, procedural, prin micro-colective auctoriale și prin deplasarea spre jurnalism și, mai mult, spre video (evoluție marcată și confirmată și de masivele și singularele cărți despre cinema pe care avea să le scrie în anii ’80).
De aici, colaborarea lui cu un membru al tinerei generații, în persoana lui Claire Parnet, cu care realizează mai întîi acest foarte „jurnalistic“ (dar un jurnalism el însuși redresat) volum de Dialoguri, dar și, ulterior, împingînd lucrurile încă și mai departe, amintitul Abecedar, produs și practică dublu „updatate“ mediatic: interviu video. Deleuze acceptă, așadar, să se „marketeze“ și să se „marketizeze“, prinzînd, altfel spus, ocazia de a-și transpune în practică mai vechiul vis de a revoluționa filozofia prin schimbarea condițiilor ei materiale de producție, prin realizarea unei „pop filozofii“ altfel decît academic-scrise și realizînd, în felul acesta, extrem de polemica performanță de a „ceda“ noilor media, de a adopta noul regim mediatic al gîndirii, dar și de a profita de ele nu pentru a-și simplifica sau chiar lichida filozofarea, asemenea, deja, „noilor filozofi“ care îl criticau, ci, dimpotrivă, pentru a „extinde domeniul luptei“ filozofice prin adoptarea unor modalități, specii și suporturi în pas cu vremea. Dar transformînd, așa cum spuneam, și practica jurnalistică însăși, căci dacă este vorba, așa cum explicit declară titlul însuși, de o carte de Dialoguri, aceste dialoguri nu seamănă, totuși, cu cele din presa curentă, dat fiind că, în primul rînd, intervențiile celor doi „coautori“ nu sînt semnate, identitățile lor fiind doar semnalate, și pentru că, mai ales, aceste Dialoguri nu se supun tiparului mediatic al interviului de vreme ce, în locul unei succesiuni rapide de întrebări și răspunsuri care se întrerup nelăsînd reflecția să se închege, ci urmărind doar să producă slogane (fast-thinking, cum avea să numească această practică Pierre Bourdieu), aici textele sînt scrise pe îndelete, reluîndu-se și prelungindu-se cooperativ, cei doi coautori răspunzîndu-și creator în bloc.
Filozofie alternativă, dar și jurnalism alternativ, două practici discursive făcute să se intersecteze pentru a se transforma, imanent, una prin cealaltă (fiecare prin cealaltă în altceva, în ceva nou, nu una în cealaltă).
Sau, am putea spune, potrivit unei scheme ceva mai curente de interpretare, că Deleuze cedează, se adaptează noii dominații a anumitor practici jurnalistice, dar numai pentru a putea să și le aproprieze transformîndu-le, altfel spus (cu un termen mai potrivit lui) „parazitîndu-le“ pînă la a nu se mai putea ști cine e „gazda“ și cine „parazitul“: filozofia sau jurnalismul, textul sau imaginea, America sau Europa (vom vedea). Deleuze a fost un critic acerb atît al dualismelor metafizice, cît și al falselor lor rezolvări prin „sinteze“ dialectice, „hibridările“ lui devenind mai curînd niște acte amoroase creatoare (cu atît mai mult în cazul acestor Dialoguri cu tînăra Claire Parnet).
Un model și din acest punct de vedere, Deleuze! Ca în media, „informația“ filozofică se produce în mod „jurnalistic“, alfel spus colectiv, colaborativ, cooperativ, deschis, dialogal și transmedial scriptic-audio-video.
Această carte poate fi citită deci și ca o „Vulgată“ de sine, ca un auto-rezumat „mediatic“, adresat și pe gustul noilor generații, un „curs scurt“, adică un rezumat, dacă nu o sinteză (știm că Deleuze nu aprecia deloc acest termen „dialectic“) al propriei filozofii, Dialoguri fiind și din acest punct de vedere o carte „între“, nu temporal însă, de data aceasta, ci „structural“, ca statut și situație: între seria sau „linia“ marilor cărți din propria operă de filozof individual, de sine stătător, dar și de exeget al marilor filozofi (Spinoza, Leibniz, Kant, Hume, Nietzsche, Bergson, Foucault etc.) și al unor mari scriitori și artiști (Melville, Proust, Kafka, Lewis Carroll, Francis Bacon etc.), și cele din marile serii de co-autorat (în special cu „ne-filozoful“ Félix Guattari). Deleuze n-a încetat să „deteritorializeze“, (meta-)teoretic și practic, performativ, filozofia, deschizînd-o pentru a o relansa.
În cascadă, se poate spune că Dialoguri este un auto-rezumat, un self-reader al întregii opere, al întregii acțiuni rizomatice, prin care Deleuze se „simplifică“ pe el însuși, se auto-exemplifică, își e deja postum, o sinteză de sine vie, pe viu, orală, spontană, vorbită, adresată, auto-înscenată, chiar o convorbire cu sine însuși prin altul, ca altul.