Îmbătrînim cu regulamentele în mînă

Pe rețelele de socializare și nu numai s-a comentat, cu înverșunare crescîndă, cazul tinerei profesoare Cristina Tunegaru, care se războiește din felurite pricini cu sistemul de învățămînt. Capătul de acuzare îl constituie îndepărtarea acesteia de la catedră, ca urmare a faptului că pretendenta la post nu este titulară.

Rezum aici argumentele ultimei avalanșe de opinii: Cristina Tunegaru nu e titulară şi se pare că a omis să menționeze concret acest aspect. Unii zic chiar că ar fi mințit sau ar fi ascuns deliberat acest amănunt în denunțul postat pe internet. Îndepărtarea ei de la catedra respectivă este legală, OK, iar faptul că a luat notă mare la examenul de titularizare e în afara discuției. Bine, pînă aici, toate clare! Dacă putem să mergem mai departe şi să nu-i închidem definitiv uşa în faţă doar pentru faptul că „nu e legal“ şi atît, atunci să observăm că fronda ei, în ce are mai adînc şi mai coerent, e una la adresa metodologiei înseşi. A sistemului care perpetuează această metodologie bolnavă şi anacronică.

Ce crede ea, că va schimba lumea?

Profesoara are dreptate aici, cel puțin într-o privință, chiar într-una deloc neglijabilă, prin urmare să-i dăm cuvîntul: „Dacă afectează imaginea sistemului nu e responsabilitatea mea, ci a celor care au luat deciziile, care sînt legale; tocmai asta denunț, că se poate lua o asemenea decizie discreționară, că mi se poate nega legal dreptul de a concura cu șanse egale pe un post liber, că vechimea și hîrtiile bat competența și interesul superior al copiilor. E inacceptabil ca decizia de angajare a unui profesor să nu țină cont de realitatea din școală și de dorința părinților. Sistemul împarte arbitrar resursa umană în insideri și marginali și ia, pe baza acestei distincții, decizii care pot afecta viitorul unor copii. Problema e mult mai amplă decît cazul meu individual, în fiecare an acest sistem atavic de angajare prin «repartiție» exact ca în comunism exclude tineri valoroși, care pot reprezenta schimbarea pe care ne-o dorim în educația publică. Pentru că posturile dispar înainte de concursurile care ajung un teatru absurd: sute de profesori se bat pe nici un post, concurează pentru palmares. E o discuție pe care trebuie să o avem calm dincolo de imixtiuni politice, chiar cu riscul de a ciufuli orgolii și cariere clădite pe mînuirea expertă a regulamentelor“.

Eu sper că nu avem de gînd să îmbătrînim cu regulamentele în mînă. Şi eu am tratat-o de sus pe această tînără profesoară şi mi-am spus la început, cum o fac mulţi acum: „hai, bă, cine-i asta şi de unde-o apărut?“, mai ales că nu am fost (şi nu sînt!) de acord cu perspectiva ei privind marginalizarea clasicilor în studiul gimnazial, deși o pot înțelege, cu atît mai mult cu cît cred în inventivitatea şi adaptabilitatea metodică și pedagogică a colegilor mei de breaslă.

Cine sînt, însă, cei care o contestă astăzi pe Cristina Tunegaru şi ideile cuprinse în pasajul citat mai sus? Profesorii cu vechime în sistem, care se clădesc pe principiul: „am suferit noi, deci să sufere şi-ăștia tineri“? Inspectorii de limba română? Purtătorii de cuvînt ai sistemului sau cei preocupați să-şi păstreze privilegiile? Sînt ei oare cei mai credibili şi mai autorizaţi să vorbească în aceste momente? Vorbim de două seturi de argumente care se bat cap în cap: unul cuprinde hîrţogării, excepții, frazeologii, motivații că aşa „zice regulamentele“, celălalt cuprinde o discuție de principii: o, da, una idealistă, se va spune. Dacă noi am mîncat rahat şi n-am murit, să o facă şi ea, se va spune. Ce crede ea, că va schimba lumea? se va spune. Ah, tinerii ăștia, se va spune. Cunoaștem cu toții retorica respectivă.

Personal, nu o cunosc pe Cristina Tunegaru şi nu am auzit de domnia sa decît din presă (sau, mă rog, de pe Facebook), dar mediatizarea excesivă a cazului şi controversele iscate, pozițiile unor prieteni sau ale unor cunoscuți dornici să înțeleagă despre ce e vorba şi unde se împarte dreptatea m-au determinat să merg direct la „surse“, să citesc postările tinerei profesoare şi să nu mă mai bazez, cum facem de atîtea ori, doar pe regulamente – şi ele supuse greșelii – sau doar pe aşa-numita autoritate a „lucrului judecat“. Se presupune că avalanşa resentimentară a unor colegi din sistem, sosită ca un curent restaurator în urma celuilalt vifor întreținut de către presa de scandal, a pus-o cu botul pe labe pe Cristina Tunegaru, iar confrați de aiurea îşi freacă mîinile că i-au dat de capăt problemei care ameninţa să creeze mici indigestii la masa privilegiaţilor sistemului. Din punctul meu de vedere, schema atotsimplificatoare atît de dorită întîrzie să apară. Lucrurile sînt mult mai complicate, iar adevărul e că profesoara are şi nu are dreptate în demersurile ei. Iar un astfel de punct de vedere, sincer să fiu, eu nu am întîlnit defel în discuțiile purtate pe Facebook sau în comunicatele unor aşa-zişi oficiali. În schimb, am întîlnit din plin, ca de obicei, un joc la capete şi o polarizare excesivă a opiniilor.

Punctajul, mai presus de profesor

Singura opinie echilibrată am găsit-o pe contributors.ro, unde Mihai Maci, întrebîndu-se dacă şi cui îi mai pasă cu adevărat de felul în care se înfăţişează elevii noştri, rezumă excelent contextul în care vocea tinerei profesoare se încăpăţînează să răzbată: „Părinţii înşişi – prinşi cu prea multe – abia mai au timp de copiii lor. Ministerul e doar cu «framework»-urile, Inspectoratele cu «dosarele», iar profesorii, săracii, cu «fişele de autoevaluare» şi cu «ce mai cade» dintr-o meditaţie“. Cam acesta este contextul discuţiei, cel real, nu cel fluturat de către diferiţi inspectori şi angajați ai sistemului. S-a spus deja: nu, nu, şcolile sînt interesate de rezultatele de la Testările Naţionale şi de la Bacalaureat. De acord, dar interesul acesta ascunde multe hibe, cît timp părem interesaţi, în fapt de un singur lucru: de procentul de promovabilitate, o cifră care nu dă seamă de particularităţile elevilor și nici de înțelegerea şi de participarea lor reale.

Trăim o apocalipsă a mediocrităţii titrate, scrie mai departe Mihai Maci, întrucît pe nimeni nu interesează omul, ci punctajul, referindu-se, fireşte, la faimoasele autoevaluări ale căror rubrici trebuie neapărat bifate şi umplute, altfel pun în pericol rezultatele şi finanţarea şcolii. Fiecare musai să fie profesor cu rezultate la olimpiade, cu perfecţionare în domeniu, cu training-uri metodologice (unde se doarme pe rupte în compania unor power-point-uri sforăitoare), cu „activitate ştiinţifică“ şi „performanţe manageriale“, cu „vizibilitate publică“, cu „responsabilităţi“ etc. Fiind nevoit să declare „performanțe“ peste tot, fiecare ajunge un soi de întrupare a titlului unui spectacol de stand up comedy: „cu de toate“, aluzie la întrebarea-răspuns cea mai întîlnită în fast-food-uri. A fi specialist în toate şi în nimic: eterna fantomă culturalistă, explicabilă şi bine-venită în interbelic, riscă să rămînă efigia noastră cea mai adîncă la nivel intelectual. La noi, au subliniat-o şi alţii, de la Patapievici la Ianoşi, tendinţa culturilor de specialitate este fie să dispară prin sufocare, fie să se dizolve în culturalism.

Sistemul nostru de învăţămînt parcă ştie toate acestea şi vrea dinadins să pună în aplicare teoriile ancestrale. Dosarele de autoevaluare, de zeci şi sute de pagini, nu sînt suficiente: trebuie, după ce ai muncit la ele zile şi nopţi, să mai obţii şi tot felul de ştampile (pe care, de fapt, poţi să ţi le comanzi şi acasă) pe care să fie înscrise echivalentul binecuvîntării patriarhale, sacramentalele cuvinte: „în conformitate cu originalul“. Nu deţii ceea ce tu considerai o formalitate? Ţi se respinge dosarul şi rămîi cu buza umflată. Eu am păţit-o recent: mi-am depus dosarul pentru pretransfer cu o jumătate de oră înainte de închiderea programului, nu aveam ştampilele de „conformitate“ pe articolele publicate, dar aveam originalele. Mi s-a respins dosarul, fără a mi se acorda un număr de ordine, şi nu oricum, ci cu un soi de satisfacţie de „a da o lecţie“ pîrlitului, pentru că ei nu acceptă originale. Am dat o fugă înapoi la şcoală să solicit ştampilele, iar pe cînd m-am întors cu ele, mi-au închis uşa în nas pe motiv că s-a închis programul, deşi erau încă înăuntru. Profesorii, între ei, sînt cele mai colegiale fiinţe, în cazul că nu ştiaţi. Deţinem o solidaritate de breaslă de invidiat. Iată cum şi de ce observaţiile Cristinei Tunegaru nu le ia nimeni sau prea puţini în seamă. Profesoara care îndrăzneşte să iasă din rînd constituie un accident care trebuie înlăturat şi nimic mai mult.

În opinia mea, selecţia profesorilor ar trebui făcută de către şcoală, în acord cu comunitatea locală şi neapărat în urma unor lecţii pe viu, nu (doar) a unor dosare. Se poate avansa şi ideea unor contracte limitate, după care să urmeze o nouă evaluare, atît prin examen scris, cît şi prin susţinere de lecţii demonstrative. În scurta vreme cît am avut ocazia să învăţ de la britanicul Julian Hingley, ex-directorul „Transylvania College“, am înţeles că, în calitatea noastră de dascăli, nu sîntem altceva decît nişte actori sociali, mereu aflaţi pe o scenă, indiferent de ceea ce am face. Fără a ne lepăda cîtuşi de puţin identitatea noastră profesională şi propria personalitate, am face bine să înţelegem cît mai repede ceea ce cer cu adevărat copiii de la noi şi, odată cu ei, comunitatea şi să reducem acest apetit terorist pentru dosariade. Altfel, o să facem ceea ce ştim noi cel mai bine: să murim cu ele de gît.